Cumplit

ce delicat mi-a șoptit copacul
pentru că veneam sub ramura lui
să-l citesc pe Cioran
și nu numai;
în timp ce oameni treceau,
unii zâmbeau,
alții priveau
putin ciudat, încruntați,
unii veseli,
unii triști
ca viața lor muribundă
și-mi pare rău
că nu am un leac pentru ei
-eu mi l-am găsit pe-al meu-

și toamna vine ne-ntrebată,
vine cu vânt și ploi mărunte,
cu frunze ce cad
deja răpuse,
de timp, de vară de fapt
și-i totul aproape mat.

un copil mă întreabă: ce faci aici
singur pe o bancă
pentru că imediat vine ploaia
și tu nu ai nicio intenție să pleci?
Mă uit la el
și-i răspund: nu insista,
eu nici măcar nu exist!
Se uită mirat la mine,
credea că vorbește singur și aleargă
spre nimicul lui
aproape suspinând;
în timp ce alearga, întoarce privirea
către mine și m-arată cu degetul
șoptind printre buze:
ești o enigmă!

în mintea mea,
în fața teatrului național,
pe banca cea mai muribundă
pe lângă cartea pe care o citeam,
în mine se dădea o luptă.
Buzele trecatorilor tremurau
fără niciun zgomot
și, parcă, plecau
cu mine la drum
într-o călătorie pe alocuri
ca-ntr-o splendoare nevăzută.

nu am o casă natală,
nici trecut glorios,
mă uit la mine ca la o epavă
și-mi spun mereu cât sunt de prost.
Se întoarce lumea odată cu mine
și mă simt fabulos,
ca-ntr-o lumină nesfârșită
și râvnesc la tot ce nu am fost,
mântuită parcă de prezența unui Dom.
Privesc din visare, din toamna
profundă și sângerie
și mort stau mai aproape de mine
tulburat și fără rost.