Când e vorba de mine însumi

încărcat de neliniști
chinuit de păcate
privindu-mă pe mine însumi
monoton și vulnerabil

pot citi în mine însumi
ca în gânduri care mă răsfrâng
mișună în mine frământări sărmane
stau în cuget stau în gând

Gând

În România se fabrică oameni de cocă, de mămăliga, cum spunea Alexandru Mironescu și ne mirăm de acest climat de confuzii, de tensiuni politice și târguieli inutile. Trei decenii de cacealma, de pălăvrăgeală internațională, europeană chiar; discuții și conferințe, această momeală cu speranțe în rândul tinerilor mai ales, acești orbi ai societății care au naufragiat în ridicol și întrețin aceasta ideologie cu speranțe care nu duc la nicio concluzie; o vânzoleală programată, asta-i România.

Gând

Uneori, ca azi, sunt cuprins de o lehamite deosebită și, parcă, amețit de binecuvântarea singurătății, accept această tăcere pe care o port în mine însumi.

Eternă neschimbare

unei

Mi-e departe sufletul de tine,
nici gândul nu-mi mai e ce-a fost;
glasul tău nu mi-e lăuntru
nici pasul tău, prezentul meu.

Se lasă toamna, plină de cuvinte,
în versuri te amintesc vetust;
senzații de iubire mă apasă
și-aștept să vină seara, să apun. 

Deși e toamnă

toamna aceasta nu mi-a adus nimic
deși-i blândă m-a dezgolit sălbatic
deși nu plouă cuvânt enigmatic
deși ești senină toamnă lumină

pașii tăi sunt absenți în durere
deși te caut din priviri în muțenie
se va duce și toamna în ritm de sonată
preamultul rostirii otrava menirii

frunze cadeau triste de-o lună
și-mi adii printre rânduri și gânduri
în van te seduc când noaptea începe
pleoapa mi-e grea și toamna nu-i rece

Cuvinte fără sens

dor de Cioran și stările lui
de toamna care-mi este efemeră
de doamna pe care nu pot s-o uit
și de-o ploaie tristă de durere

mi-e dor de Manea și soția lui
de parcă-am fi cinat la aceeași masă
undeva pe-o stradă din Paris
Cioran jelea un dor de casă

departe pe fundal plânge Grigoriu
și noi abrupt ne frământăm
Culianu zace plin de sânge
la apus tăcut suspin mereu

suntem datori istoriei noastre
Celan ne strigă din aval
adio azur o despărțire
viața asta mi-e calvar

Obsesii

unei stări și unei iubiri

mă obsedează Bach, Cioran și Paler
mai nou, Călinescu și Culianu;
mă obsedează ploaia și vântul
și castanul toamna.

mă obsedează singurătatea...
nici singurătatea nu-mi mai e ce-a fost;
mă obsedează plimbările nocturne
și pasul care-mi e atât de greu.

mă obsedează un Allegro de Bach
și-un Minuetto de Boccherini;
mă obsedează caietele lui Cioran
și asasinarea lui Culianu.

mă obsedează că viața-i o coridă
și chinul de a citi pe pat;
mă obsedează cum toarce o pisică
și mesajul dintr-un epitaf.

Gând

către Emil Cioran

De mi-aș cunoaște sfârșitul, prin toate mijloacele l-aș repeta zilnic, ca atunci când va veni ziua, să nu fiu un diletant al morții! 

Lăuntrul

lui Emil Cioran

ce-i mai aproape decât lăuntrul?,
așa cum o spunea Rilke;
și vânt, și ploi, și vreme rea
pe toți îi ține-n case;
poeți, romantici, pluviofili,
aleargă afar` din case.
și zbuciumul confuz, deghizat etern
și negrul pământ, loc de epitaf;
acol sfârșesc poeții, chiar și-analfabeții...

ce flux de nimic că viața-i grea,
n-are logică și nici destin;
de m-aș putea preschimba-n ceva,
aș alege să fiu nimic, sau piatră.
am prins amarul vieții și gustul de-a muri,
m-arunc în risipiri eterne
și nu știu dacă-i vis, dacă-i compromis.
tăcut am fost, tăcut voi fi,
tăcută e și moartea, tăcuți sunt pașii-n cimitir,
tăcut adie ploaia.

ce înseamnă oare, o viață fericită?
lumea de afară să o zămbind?
să fie o vară eternă, un singur anotimp?
ce s-ar întâmpla cu toamna
și cu tot ce-i trist?, n-ar mai plânge norii,
nici lacrimi de sfinți.

se prăbușesc destine, dăinuiri de-azur,
ies cuvinte-afară dintr-un chin vetust;
se suferă de-o viață, învrăjbiți și triști
și-nvolburări profunde se iscau pieziș.
gându-i zvelt, în vechea închinare,
în ciuda tăcerii ce-ar fi trebuit să fim,
bucăți, frânturi, din vise se strecoară,
în clocotul tăcerii pe ascuns.
se strigă cu putere, totul se dărâmă
o, ce noapte tristă se așterne iar,
iar tu, tu, rămășiță, tot ce strigi e în zadar.

pasul trist nicăieri nu duce,
văicăreli profane, trup fără veșmânt;
domol, cu fruntea aplecată și sudoara plânsă,
zac într-o odaie fără legământ.
osândit de vreme, de strigătul lăuntru,
alerg pe un pământ ce m-ar măcina,
călcăm în picioare locul de odihnă
și fugim în case, nori se-adună iar.

Gând

România, după mascarada din 1989, niciodată nu a emis un „certificat de deces” Partidului Comunist care, culmea, încă-i îmbibat în nostalgia majorității (prin mersul la vot) pentru că, unii membri de partid doar și-au înlocuit carnetele de membru cu cele ale Frontul Salvării Naționale, aflat la putere imediat după ce se încheiase ultimul act din teatrul „Decembrie 1989”. În prostia românească, cronică ce-i drept, au fost judecați doar 25 de membri ai Biroului Politic și ai Comitetului Central al P.C.R. și 11 generali de securitate și miliție. Doar 29 de membri marcanți ai partidului comunist, ai securității și miliției au fost condamnați pentru „instigare la crimă”. Aceste condamnări se refereau doar la evenimentele dintre 16 și 22 decembrie. Pe lângă, 800 de persoane au fost susecte de „terorism” și au fost eliberate la începutul lui 1990. După 2004, când nemernicul de Băsescu câștiga alegerile, ridicase la rang de general, pe timp de pace, foști securiști, cât nu ridicase Hitler cu Stalin pe timp de război. Actualul șef al statului îi urmase exemplu, dar toate aceste chestiuni au devenit între timp clasificate, secret de stat și prin „Fereastra Overton”, dau ăștia cu voi de pereți prin toate mijloacele. Românului îi rămâne să se întrebe un singur lucru: de ce merg atât de greu treburile în țara asta? Dacă îți adresezi o asemenea întrebare, înseamnă că nu ai înțeles rolul comunismului și nici nu se mai pune problema să pricepi ce-i în jurul tău. Avea Cioran o vorbă mare: „despre fericire, pot vorbi doar din auzite.” Așa și poporul român, „despre politică, pot vorbi doar din auzite”.

Întâmplări

ne-am întâlnit pe-o viață-ngustă,
ea venind din sens opus;
ne-am atins unul de altul
și-am pășit în sens opus. 

Veghe

privesc în fața mea cuvinte,
adânc la simt, nu le rostesc;
mă-ndrept firav printre  ruine,
cu tremur, iscusit, firesc.

asupra mea, lipsit de tine,
în clipe amurgite n-a fost ușor;
m-am destrămat orbește fără tine,
nici nu știu ce sunt, ce-am fost.

privesc în sus la întâmplare,
trec zile reci fără să simt;
în grabă mă tot duc spre moarte,
cu pași grăbiți îți spun ce simt.

și plec în rătăciri de-o viață
și-alerg spre zări ce au apus;
mă uit la mine ce-am fost în viață
și văd curios acest destin.

Trec pe străzi încet

stă moartea
o tresărire sau o umbră
într-o zi sau noapte
nici nu știu
i-aș da o palmă s-o trezesc
din nemurire
din arcuirea unui moft plăpând

se încremenesc căscaturi
de oameni ce-s la fel de singuri
si-și venerează moartea
în preznetul dur
amărăciunea vieții
mi-e tot mai pustiită
și se-ntreabă lumea
ce-i atât de greu

aș scrie o elegie
în timp ce oameni mor
în timpul ce se scurge
și sunt lipsit de dor

mint cu vrăjmășie
căci mor de-atâta dor
mi-s tălpile refugiu
în propriul meu decor

O simplă repetare

unei

te-aș duce la toate altarele lumii
și chipul tău ce-i atât de blând
sub lumina unei lumi nebune
la pieptul tău să zac profund

tot ceea ce ești mi-ești măreție
un Adagio ce răsună atât de greu
poți fi muza unei seri de iunie
într-un Allegro ce-i la fel de greu

Răspuns

unei doamne și lui Emil Cioran

mă întrebase o doamnă:
„cum adică,
într-un neant ce nu-i finit?”
pe loc nu i-am răspuns
sub nicio formă
și m-am tot gândit
că neantul nu se va
sfărâma vreodată
de aceea nu-i finit
ci,-n expansiune precum Universul
fără să simțim
de fapt
zădărnicia vieții
în declinul verbului a fi

mă imaginez în fața morții
ca-ntr-un neant ce nu-i finit
bătrân sau tânăr
fragil sau foarte puternic
într-un timp posomorât

mor în loc să-mi trăiesc visul
și mă închid în tăcere judecat
mă surp paralel cu lumea
dar într-un mod mai delicat

Gând

De câteva săptămâni sunt nedespărțit de Matei Călinescu și citindu-l, am impresia că stăm într-o cafenea pariziană și ne povestim înlăcrimați exilul ostentativ de țara care ne-a zămislit deși, brusc, îmi dau seama că zac într-o cameră deplorabilă prin centrul unui oraș mediocru.

Atmosferă enigmatică

ce grea povară-i poezia
când te storci de tot ce-i chin
când crezi că totul se va duce
într-un neant ce nu-i finit

nu dai roade când nu se plânge
gândul care-i trist să-l scrii
de mori timid plângând în lume
ca-i să pleci și n-ai să vii

sar cuvinte din mine însumi
un poem un vers să-ți plâng
de-ar fi totul despre tine
în viața ta m-aș pironi

Prin tărâm grăbit

fetei cu părul lung de culoarea morcovului

mă uitam la ea și-mi spuneam:
sigur e dintr-un concert de Oboi,
de Tomaso Albinoni.
părul ei mi-aduce aminte de fiecare toamnă,
de sfârșitul ei, al toamnei
și nu-ndrăznesc să-i flutur
câteva cuvinte s-o-mpietresc
ca pe soția lui Lot,
deși, ce femeie s-ar mai
împietri la spusele unui bărbat?
astăzi poți asculta Bach sau Albinoni
și ești declarat nebun.
Era ca o lumină tăcută,
parcă, aprinsă pentru prima dată,
dar spre lăsarea amurgului
între mine și ea se puteau zări
drumuri cu înserări triste
și întunecimea dintre mine și ea
era nesfârșită.
nu aveam nicio amintire privindu-i forma,
dar aș fi pătruns la umbra ei deschis
și aș uita tot ceea ce ar fi fost de uitat.
vedeam eu însumi și parcă n-aș fi crezut
că-n față mi-e mormântul și nu mă tem;
cum să fugi de-o toamnă așa pătrunsă,
să-ți vezi mormântul, să nu te temi?

Va trebui iubirea s-o sfârșim

și lui Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 - d. 6 mai 1961)

Numai durerea știe să creeze astfel de dorințe,
să fiu înfierbântat în zi cu zi;
și mă-ntrerup fără motiv să-ți spun iubito
atunci când totul pare cenușiu.

Și plouă-n mai și-i zi de sărbătoare,
tristă!-i, drept, răspuns să-ți dau;
mă pomenesc că-mi plâng în luna mai,
locuri în care te-am iubit, iubito.

Văd ziua aceea îndepărtată,
când din dorință-l recitai;
un Blaga-a fost și n-ar mai fi vreodată,
o zi în care tu-l citeai.

Cu pleoapele lăsate de atâta ațipire,
înalț un gând la cerul tău;
infinite stări și clipe de iubire
se-aud acum în gândul meu. 

Anatemă

eu te zdrobesc în amintirea mea
și te calc în picioare răzbunându-mă

mă apucă un fior gândindu-mă
ce-aș fi fost fără amintirea ta

Gând

În România, revoluționarii, adică ăia din talpa societății, au devenit apărători de țară și naționaliști remarcabili, analfabeți ce-i drept, au reușit să tragă după ei haite de intelectuali, foști activiști și sclavi ai regimului trecut și dintr-o dată, peste noapte, românul nu mai știe nici măcar unde ar fi tiranul care trebuie ucis. Cum a reușit partidul comunist să se încredințeze țării, intrat pe ușa din dos în casa prostului, pentru mine rămâne un mister.