Cum ar fi fost?

astăzi am văzut o piscă care traversa strada-

nu a mai ajuns pe cealaltă parte.

în mine s-a rupt ceva

s-a rupt o viață

s-a rupt un gând și-o stare 

pe care nu am știut că o posed;

instant mi s-a făcut dor de Amos

mai știu că-n acel moment mi s-a făcut dor de tine

și mi-am adus aminte 

cum ar fi fost să te am

numai eu și nimeni altcineva 

și dintr-o dată nu te mai lași sedusă

și nu mai ești sigură-

poate nu m-ai ascultat în conștiință

și totuși puțin ai cedat

pentru că mi-ai permis să-ți mai scriu

în limita existenței te priveam suav

agale ca pe-o ploaie blândă

dar simțeam cum te ascunzi timidă

ca ghearle în perinițele unei pisici.

ce feroce-i singurătatea!

mă rupe timpul cu ură

pentru că nu am curajul să ies din normalitatea mea

și mă privesc și mă simt de parcă

aș sparge oglinzi din șapte în șapte ani.

și cui i-ar păsa?

în urmă cu ceva timp

am gândit un aforism despre dragoste-

nu l-am scris la timp si efectiv l-am uitat.

aș vrea să pot retrăi acel moment

care mi-e atât de străin astăzi.

îți mai aduci aminte prima noastră întâlnire?

ți-am sorbit pașii și trupul

și te-am iubit în multe feluri

înalte și frenetice și pentru câteva clipe

am simțit că puteam face cu tine

tot ceea ce simțeam.

cum ar fi fost să mi te lași?

paradoxul acestor încercări e că,

lumea a uitat că-n această zi a murit o pisică

Portretul lui M

mi-e dor de M

cum nu mi-a fost vreodată

mi-e dor de odaia ei

în care-am fost primit

mi-e dor de draperia verde

mi-e dor de timpul negăsit

deceniul scurs a fost iluzie

în mine n-a murit nimic

aș vrea să te mai simt o clipă

aș vrea să-ți mai vorbesc puțin

timpul s-a oprit în noapte

timpul m-a distrus profund

nu-mi pot reveni la viață

înăbușit și inutil

Văicăreli solide

o cunoscusem într-o tabără a tristeții

unde toți oamenii erau triști.

dacă nu erai trist, deveneai trist.

acolo exista o tristețe fără lacrimi

și erai obligat să nu proclami tristețea.

dacă o proclamai,

erai pedepsit cu veselie.

în ea zăcea o tristețe puternică

stoică chiar.

această tabară a tristeții 

te instruia pentru neant

atât!

Condiție indispensabilă

singur singur singur

în fond nebun și trist

totul plânge-n mine

un vers necinstit

mi-e noapte-n gândul lumii

mi-e tristă viața mea

nu vreau nicio schimbare

vreau să mor așa

Între mine și gol

unei femei greu de mulțumit

parcă mă paște nebunia

într-o clipă pe care vreau s-o uit

că-n mine zace gândul

unui timp absurd

mi-e dor de tine în preajma-mi

mi-e dor de noi grotesc

în zi final de iulie

la tine mă gândesc

oftatul mi-e prielnic

sub cer senin anost

o lacrimă ce-mi plânge

trecutul fără rost

În Parcul Sub Arini

lui Emil Cioran

Sub parcul plumburiu de toamnă grea,

În parcul vechi, cu frunze ruginite,

Mă plimb cu moartea pe-o alee rea,

Șoptindu-mi gânduri triste, rătăcite. 

Parcul stă tăcut, bătrân profet,

Cu spini în frunze și lacrimi absurde;

Și fiecarea ram îmi pare-un vers

Scris de Cioran în nopțile pierdute.

Singurătatea-mi ține loc de vers

Ea-mi cântă-n minte, surdă și blajină,

O muzică tristă ce plânge în surdină,

Un zvon de clopt dus de-o vreme-n vină.

Mă dor cărările ce duc în neant

Și banca udă, goală de speranță,

Aici citeam Cioran, tăcut și blând,

În care mor cu-o liniște deplină.

Solitudinea - cerșetoare-n zi -

Îmi cere timpul ce nu-l știu,

Și-i dau cea mai rămas din viață

Ce s-a pierdut în parcul Sub Arini.

Târziu

în noapte tenebre,

în zi

nici nu mai știu,

se scurg din mine 

minuni și lacrimi,

se scurg din mine

gânduri vii.

Fără întrebări

Ideal ar fi să mă pierd

în complexitatea gândurilor mele,

în nepăsarea ce-mi savurează prezentul

din rămășița vieții mele.

Ar fi cruzime și mânie

să zacă-n mine ceva onest

m-aș împiedica de mine

și-aș pica-ntr-un hău ceresc.

Gând

Cioran e muzica care încolțește în mine. Am învățat să-l accept pe Cioran așa cum a fost, inflamabil, iute la mânie și irezistibil. 

Geniu de om

unui prieten foarte bun, artist - Dan Ianoș

ce onoare să fiu contemporan cu tine

dar ce păcat că nu ne vorbim mai des

și ce păcat că despre noi nu se va scrie

și ce îngâmfare că murim atât de des

Blestemul de a fi

am fost adesea prin ruine

pe străzi pustii nici nu mai știu

aș vrea să te mai zăresc o clipă

că tot mă chemi și nici nu știu

mi-e prea târziu în astă viață

cărări pierdute m-au chemat

era un glas ce-n mine zace

ți-era iubirea ce-a rămas

sunt simbolul tristeții tale

enigma taina care-am fost

sunt ultima suflare și-ncercare

a unei vieți cu gând anost

și nopți lugubre mă îndeamnă

să scriu un vers un gând orice

dar clipa asta destrămată

îi nu știu ce și nu știu ce 

Gând

Îmi uitam întristarea privindu-te și nu-mi pot imagina o altă adâncime a stării mele.  

Cel cârmuit în soartă

unei

de cele mai multe ori mi-ar fi plăcut să nu fiu

și-n tot acest timp lipsă prin care am trecut

mi-ar fi plăcut să nu te mai revăd vreodată

pentru că-n mine zace ceva necunoscut față de tine

și nici în zi de azi n-am reușit să gestionez acest sentiment,

uneori, atât de străin mie

mă macină gândul sinuciderii

și nu pentru că n-aș avea curaj

ci, pur și simplu, n-am certitudinea unde m-aș duce și,

poate, că te-aș întâlni pe acel tărâm străin

ce greu mi-a fost în singurătate

și ce momente adânci am dus în viață lipsiste de chintesență

și lipsa ta mă dărâmă și astăzi;

sunt o ruină și atât

și sunt convins că nu va exista niciun meșter

să poată reclădi ceva din mine