Escapadă

În colţul buzelor tale va zăcea sărutul meu!
Ca un zâmbet trecător vor fi aceste clipe efemere
căci eu, eu te voi atinge ca şi ploaia, cu dragoste,
nu te voi urâ şi nu te voi surghiuni din viaţa mea.
Îmi place atunci când ochii tăi lucesc,
lucesc chiar şi în umbră, lucesc de spusele mele.

Relatare pe scămnie

Glasul i se pierdu într-un vuiet de huiduieli
şi privirea, privirea îi fusese furată de prezenţa mea.

Nu-şi putea stăpâni ploaia ochilor ei! Se formase un lac
în jurul nostru şi pluteam amândoi ca două lebede...

Ne-am îmbrăţişat galant pe loc în mijlocul toamnei
şi toată trândava frunzelor ne colora decorul pe asfalt!

Braţele şi picioarele ei păreau a fi patru
aripi mişcate de vânt, patru raze de soare în amurg!...

Bucură-te!

Bucură-te omule de clipele tale,
bucură-te de ziua ce a venit,
bucură-te de soarele ce vioi răsare
şi zilele senine ce-or veni!

Bucură-te tinere de tinereţea ta,
bucură-te sincer în sinceritatea ta,
bucură-te vesel în tristeţea ta
şi clipele tale singur, în singurătatea ta.

Bucură-te de persoana ta iubită,
bucură-te de clipa de lângă ea,
bucură-te căci nu ştii dacă mâine
împreună veţi mai sta!...

Bucură-te de iarba verde şi de albul de mireasă,
bucură-te de taină şi cerul azur,
bucură-te de lacrima ce din ochi răsare
şi fără mila s-o alungi din drum!

Bucură-te de aerul curat şi cerul înstelat,
bucură-te de tine, de prieteni şi de fraţi,
bucură-te de mama ce suflet ea ţi-a dat
şi nu uita de Domnul, El... Cel ce te-a creat!

Gânduri fără glas

Privesc spre mare şi mă încântă
acele vremuri ce-au apus,
acel nisip de lângă margini,
acele urme dintr-un vis...

De-aş merge singur în a mea lume
şi aş înţelege doar ce vreau,
aş rămâne pustnic între ziduri,
aş scrie versuri cu un ultim grai!

De ochii s-ar închide-n noapte
şi m-aş vedea inanimat în pat,
n-aş regreta măcar o clipă
căci am fost un solitar!...

Dar ea? Ea ar rămâne în lume
şi poate ar plânge ca şi un nor,
şi acele lacrimi ce-s vărsate
mi-ar umple golul din interior.

În zori pe un peron

E larma trenului din gară
şi vuietul de glas asurzitor,
plecaţi în doi ca o povară
în lumea viselor din noi.

Şi trenul urlă în neştire,
cântă singur pe acel peron;
doar un glas, un glas se aude,
e glasul roţilor de tren...

Peronul solitar stă-n cuget
şi aşteaptă ceva ce nu-i,
un chip zburdalnic de fetică
apre-n zori ca din amurg.

Şi pleacă trenul, pleacă-n lume
nervos cu aburi şi scântei,
trece singur deşertul pustnic
şi "lacul lebedelor" din noi!

În lumea noastră!

Părul ei i se revarsa
în jurul feţei
ca frunzele
întunecate
în jurul unui
trandafir pal!
Ochii ei lucizi
ca şi azurul cerului
îmi admira toată frumuseţea,
toată gingăşia mea
în faţa trunchiului ei.
Nu puteam să nu-i spun
toate sentimentele mele,
toate voroavele îmbibate
în pasiunea dragostei
de răzleţul
sentiment diletant!...
O privesc ca din tenebre,
şi luminează...
Chipul ei ca un nimb de înger,
cu vorbele ei calde, dulci,
împreunate de calvarul
ploii de frunze de trandafir
sângeriu!
O simt aşa de fericită,
atât de duioasă, tandră!...
Amabile gânduri
atunci când glasul ei
e ca şi ciripitul păsărilor
în roua dimineţii,
ca şi iarba verde
de primăvară,
ca un codru de beatitudine.
Ah, mersul ei glorificat
ca o lebădă pe lac.
Legănatul ei pueril
ca de copilaş chibzuit;
Iubesc "lumea"
constructivă între pieptul
meu şi pieptul ei,
între palmele noastre,
între privirile
ochilor noştrii...
E lumea noastră!

E o luptă fără sorţi de izbândă!

Buzele ei ca florile
atinseseră obrazul veştejit
al băiatului timid,
încălzindu-i pleoapele lui reci.

Ea, ea semănă cu un trandafir
pe lângă el, el doar un pumn
de oţel, o pată de culoare,
un zâmbet aspru ...

"N-a rămas candelă din memoria
mea pe care să n-o fi stins!"

E o luptă fără sorţi de izbândă!