E larma trenului din gară
şi vuietul de glas asurzitor,
plecaţi în doi ca o povară
în lumea viselor din noi.
Şi trenul urlă în neştire,
cântă singur pe acel peron;
doar un glas, un glas se aude,
e glasul roţilor de tren...
Peronul solitar stă-n cuget
şi aşteaptă ceva ce nu-i,
un chip zburdalnic de fetică
apre-n zori ca din amurg.
Şi pleacă trenul, pleacă-n lume
nervos cu aburi şi scântei,
trece singur deşertul pustnic
şi "lacul lebedelor" din noi!
