Din dispreţ pentru lacrimi

Sunt zile de toamnă
atât de dizolvante,
cu un vânt rece şi deprimant,
când ţi se pare că toţi
vor muri până în amurg,
iar gândurile vor supravieţui
spectrali şi visători...
În astfel de zile, îmi aduc aminte
de un nume minunat de fată,
care nu mi-a spus nimic chinuitor,
nimic subversiv, greu...

Mă gândesc la o hermeneutică
de lacrimi, un izvor melancolic
care plânge în mijlocul unei păduri
izolate de nori solitari
şi plini de vehemenţă deşertică.

Nu odată simţi nevoia de a muri
şi mă întreb zadarnic de unde
pleacă această pornire de autodistrugere.
Când mă cred în pragul eliberării,
mă pomenesc cu buzele umezite
de intervenţii indiscrete ale milei,
de haotica gândire a singurătăţii,
a dezizolării şi pragamaticii
cuvintelor mele...

Lacrimă şi agonie

Gândul meu este o cosmogonie de lacrimi,
un tremur nostalgic, izvorât din fiorul
transcendent al inimii, al sufletului...

Mă lupt cu absurditatea permisă, legala...

O datorie de singuratic este să rămână mai singur!

Am fugit de toate aceste lucruri pământeşti
şi m-am oprit la Tine Doamne, şi-mi ascult tăcerea
şi nu-mi pot înăbuşi glasul într-un tremur de copac,
bătrân şi plin de oboseală sufletească...

Singurătatea te face contemporan cu plecaţii,
ajungi să gândeşti ca un trup mort, fără suflet
şi plin de culoarea unui cer cenuşiu, gri,
o culoare de înec, de moarte... Alungă-mi tăcerea!

Tot ce-i în mine ţipă după viaţă, după sufletul
găsit la marginea drumului solitar... Erai
singură pe lume şi cu ajutorul nostru
ne-am ridicat ca dintr-un cimitir, ne-am săltat
unul pe celălalt şi am strigat spre cer, spre
locul unde alergăm amândoi, spre viitor...

Cât de paradoxale îmi sunt gândurile, tainele
noastre... Iubeşti un poet care toarnă un
parfum de agonie peste un alfabet liric şi dacă
în genere te poţi lega de fiinţa mea care nu
răspândeşte adieri de amurg, te voi iubi cât timp mai am!

Tăcere de apus

Sunt poet şi genealogia lacrimilor
n-o mai cunosc, mi-a rămas
străină şi estompată totodată...
Credinţa mea este un leagăn
şi naşterea dorinţelor,
un răsărit dulce şi obscur!

Ascult tăcerea apusurilor!

Acesta este glasul tăcerilor mute
al nopţilor tăcute...

Am o iubire exhaustivă şi cerul
meu nu permite gândul fără un vis
şi sub mine se întind ape adânci
fără un sfârşit...

Furtuna din mine nu-mi dă impresia de viaţă!

Arborii îmi păzesc tăcerea,
şi tăinuiesc într-un luciu întunecos
chiar dansând în umbra lor palidă
şi plină de o frenezie de fecioară...

Catren singur

Şi de ţi-aş săruta fruntea delicată
şi ochii tăi de turturea,
n-aş mai dispărea în lumea-mi vagă,
ş-aş muri în preajma ta...

Nevoia de a profana

Sunt legat printr-o scară de lacrimi
pe care urcă alte lacrimi, vesele
şi topite în vreme plămăditoare!

N-am graţie de iresponsabilitate
care face absurdul poeţilor
atât de fermecător mie şi al
tristelor ajunsuri intime...

Sunt atât de banal în toate
aceste versuri, încât, cred
că nici eu însămi nu mă mai
înţeleg. Am ajuns la absurditate!

Nimic n-a fost niciodata

Viaţa în Dumnezeu este o "moarte"
în lume, o detaşare statornică
plină de duh, de iubirea Lui cerească
şi de toată nostalgia iubirii Lui pentru noi.

Dacă ar exista un acces direct
la bucuria Divină, cu siguranţă
aş trece graniţa spre Tine!

Doamne, eşti un "fior" plăcut,
creşti în sufletul meu şi în
infinitul spaţiului...

Ce-i dincolo de tine Doamne?
Aş fi descoperit probabil o muzică,
şi cu ea fericirea din care se înalţă
crini, flori pure...

Un peisaj tern îmi saltă o amintire
de paradis sau o melancolie de menuet.

Îmi simt sângele circulând într-un ritm
lent, până la stagnare, la inocenţă.
Doamne, moartea şi iubirea sunt obsesii,
viaţa, doar o obsesie periodică!

M-am desprins de lumea comercială
şi am ales o cale spre putreziciune,
spre putreziciunea perfectă, singurătatea
solitară şi cuvântul Tău etern, Biblia!

Gândul meu!

Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă,
şi toată această dezintegrare
să facă parte din plânsul tău...