Contur timpuriu în toamnă

Ploua mărunt, a toamnă, cerul părea a fi
un clopot de plumb şi totul avea forma
să te indispună iremediabil.

Eu, păşind prin ploaie şi zâmbind
într-un pesimism modern, poate prea puţin
conturat de nostalgie, dar zâmbind,

mă îndreptam spre dreptate, adevăr...
Vântul îmi înconjura trupul şi mi-l
adulmeca ca pe ceva cald, copt;

Care mi-au fost limitele mele? Şi unde-mi
pot fi lacrimile care mi-au curs şuvoi,
triste şi adevărate în pesimismul meu?!

Acuma e târziu pentru seninătate, e târziu
pentru încercarea mea de a fi, de a spune
singurătăţii mele adevarul simplu.

Aş vrea să fiu o parte dintr-un chiparos,
o urmă nesigură şi un calvar de lacrimi triste...
Dincolo de lacrimi e doar un singur trup!

Însămi

Sunt melc şi îmi doream să fiu o vază,
dar fiind floare, în vază m-am aşezat
şi fiind ploaie, în melc m-am transformat!

Gândul zilei

Mă tem de teama optimismului meu!

Bântuit de gânduri

O lumină tristă, pudrată, tandră,
în depărtare o ceaţă uşoară, plumburie,
aburită, din care peisajul se desprindea
de ireal, ca într-o pânză de pictură,
ca într-un tablou reliefat...

Câte culori! Câte margini în acest răstimp,
câte lacrimi curg de sus şi câte zâmbete
sunt pe-al meu chip? Zâmbesc cu o infinită
tristeţe şi cu o vagă amărăciune în colţul gurii mele
şi mă simt vinovat ca-n privirea-mi tristă.

Totul trece şi sunt sedat în singurătate,
dorm şi dorm cu privirea-mi ţintă spre nori,
spre norii care nu se văd, dar ei sunt undeva în ceaţă,
undeva unde amurgul nu moare şi rămâne viu,
viu ca Enoh în văzduhul plumburiu.

Supremul gând uitat în amintire

Amintirile mele, cu imagini de lacrimi
şi armonii de vioară, mă întorc în timp,
în închinări pustii de om singur şi plâng,
plâng în toată veşnicia înaltului cer.

Melancoliile îmi trezesc timpuri ale
trecutului, peisaje singuratice şi tăcute,
peisaje ale mărilor şi munţilor uitării. Îmi
apropii depărtările, îmi răscolesc timpul

şi toate primăverile mele îmi scot la lumină
bănuiala tristei mele melancolii. Trec prin timp
şi-l simt în mine, al meu. Îmi revelează muzica,
plictisul şi lacrima mea solitară.

Îmi iubesc viaţa pe care o detest, îmi iubesc
tristeţea pe care o iubesc şi iubesc dorinţa
de a îmbrăţişa un lan de stele...
Suferinţa mea e modul suprem luat în serios!

Plâng!

Gândul zilei

Sunt un disperat pasiv!

Ispită în umbre

Mi-e frică de timpul trecut al lucrurilor,
de aceste tonuri subterane care mă înspăimântă.
Răzbat în aceste ceasuri de tristeţe şi simt
că aceste taine îmi sunt parcă dintr-o altă lume.

Sunt doar o umbră şi jocul meu pe acest pământ
e doar o supremă amăgire a sufletului meu. Dansul
muzicii mele este extazul suprem al timpului.
Sunt doar o victimă a supravieţuirii mele!...

Am ajuns într-o navigare a ispitelor, a umbrelor
în această fermecătoare şi solitară viaţă de om
singur. Sunt gol, sărman şi cerşetor şi fug de trista mea
povară în umbră şi în cântecul singurătăţii mele.