Neantul fericirii

Lacrimile curgeau dintr-un nor
plămădit de tristețe
și zefirul
mai rece decât sufletu-mi,
cânta în armonia vremii.
Mi-aș fi dorit o toamnă târzie,
un secol de tristețe,
un veac de singurătate
și-o secundă de neființă.

Ce triste căi mi-am ales în destin,
ce nopți funebre duc seară de seară
și oasele mă dor, carnea;
mă descompun în mii de cuvinte
și eu sunt cuvântul rostit de voi,
eu sunt lacrima ce-o plângeți și
durerea pe care o simțiți;

eu sunt corneea ochilor voștri,
amurgul din vremea plămădită,
neantul din gândul vostru
și viermele ce are să vă devoreze într-o zi.

Sufletul mi-e rătăcit prin portative
și cântul meu fredonat
e ca un sunet de vioară,
ca și sunetul lacrimilor
sfredelite de ochii voștri.

Gândul zilei

Singurul om de care mă tem sunt eu!

Ce frumoase trăsături ai iubito

Ce frumoase trăsături ai iubito
și gesturile tale sunt ca un nimb.
Mâinile tale ce-ți conturează trupul
și pictezi aerul cu fiecare cânt.

Cât de frumoasă poți fi atunci când alergi
și prin ochii tăi se așterne primăvara,
vara, toamna... Ochii tăi sunt anotimpul
ce s-a așternut în mine, în sufletu-mi...

Vocea ta e geneza lumii,
privirea ta e ca roua dimineții
și ești atât de frumoasă, încât
te-aș putea privi ca pe-un trandafir.

Spinii tăi sunt armele de care m-am lovit
și frumusețea ta slavonă e ca zefirul...
Suspină frumusețea ta în clipele uitării
și buzele tale, gustul încătușat al dragostei;

te-aș putea descrie în mii de pagini,
dar mi-e teamă de decesul meu
și mi-e teamă de atingerea ta efemeră
ce n-am s-o mai simt niciodată.

Vreau să mă închin în fața piedestalului tău
și nimbul creat de mâinile tale
să-mi fie mie conturul vieții,
destinul, toamna mea nemuritoare.

Aș vrea să fiu frunza zdrobită de tălipile tale,
ramura cangrenată de iubirea ta apăsată
și singurul dar ce mi-a mai rămas,
amintirea ta, frumusețea, dragostea...

Ce frumoase trăsături ai iubito
și bucuros de moarte am ajuns să fiu,
departe ești, departe sunt și eu acuma
plâng, suspin și plâng de mult!

Gândul zilei

Adevărata poezie s-a născut din suspinul norilor!

Ce-i sufletul unui anotimp?

Am ajuns o epavă a societății,
o petală pierdută a unui trandafir,
o ezitare a celor ce ezită,
și clipirea veșnică a unui ochi.

Sunt nimbul creat de aripile un vultur,
urma șarpelui lăsată pe o stâncă,
urma unei sălcii plângătoare,
urma căzutului în ispită
și urma unei dureri cutremurătoare.

Am ajuns o imaginație pentru orbi,
un peisaj artistic pentru muți,
un sunet de vioară pentru surzi
și privirea ne-nțeleasă a unui cerșetor.

Câmpiile Elizee

Mi-aș fi dorit să mor pe acest
câmp paradisiac, dincolo de fluviul Oceanus.
Aceste câmpii au pășuni înfloritoare
și domnește o veșnică primăvară,
nu plouă, nici nu ninge, nu e frig și nu e cald.

Această câmpie e ca un suflet de femeie
unde Zefirul bate din vest, domolit și
aduce o adiere armonioasă, plăcută...
Apa râului Lethe e ca și nectarul,
e cristalin ca și privirea unei libelule.

Gândul zilei

Uneori, chiar și o minciună poate însemna sfârșitul!