Va trebui iubirea s-o sfârșim

și lui Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 - d. 6 mai 1961)

Numai durerea știe să creeze astfel de dorințe,
să fiu înfierbântat în zi cu zi;
și mă-ntrerup fără motiv să-ți spun iubito
atunci când totul pare cenușiu.

Și plouă-n mai și-i zi de sărbătoare,
tristă!-i, drept, răspuns să-ți dau;
mă pomenesc că-mi plâng în luna mai,
locuri în care te-am iubit, iubito.

Văd ziua aceea îndepărtată,
când din dorință-l recitai;
un Blaga-a fost și n-ar mai fi vreodată,
o zi în care tu-l citeai.

Cu pleoapele lăsate de atâta ațipire,
înalț un gând la cerul tău;
infinite stări și clipe de iubire
se-aud acum în gândul meu. 

Anatemă

eu te zdrobesc în amintirea mea
și te calc în picioare răzbunându-mă

mă apucă un fior gândindu-mă
ce-aș fi fost fără amintirea ta

Gând

În România, revoluționarii, adică ăia din talpa societății, au devenit apărători de țară și naționaliști remarcabili, analfabeți ce-i drept, au reușit să tragă după ei haite de intelectuali, foști activiști și sclavi ai regimului trecut și dintr-o dată, peste noapte, românul nu mai știe nici măcar unde ar fi tiranul care trebuie ucis. Cum a reușit partidul comunist să se încredințeze țării, intrat pe ușa din dos în casa prostului, pentru mine rămâne un mister.

Fugari prin zeci de veri

unei

mi-e dor de tine ca-n copilărie,
sub glasul alb al zilelor pustii;
când cerul vast tăcut ne-ar spune,
că-ntr-o zi ne-om întâlni.

singurătăți puerile împreună,
spre spaima adulților ce ne-au privit;
tăcuți umblam ținându-ne de mână,
pe-un vânt de vară nerostit.

stau pașii mei tăcuți sub geamul,
se tânguie-amintirea de atâta dor;
m-adun cântând suflării tale,
plutind în cercuri n-am să mor.

se diminua orice depărtare,
atunci când te priveam la geamul tău;
de-atâta boală solitară,
abia foșnesc, foșnesc de dor. 

Din dragoste

unei

de când sufletele noastre s-au separat,
număr secundele în bătaile inimii mele
timpul care ne-a despărțit atât amar
și, poate, niciodată nu ne va [re]uni.

(...) 

Reverie

lui Nichita Stănescu

Ce păcat că nu mai e Nichita,
câte, oare, ne-ar mai fi spus?
ce, oare, ar mai face azi Nichita?
cu siguranță s-ar fi sinucis!

Ce dor mi-e astăzi de Nichita,
nici măcar nu l-am întâlnit;
ce-ar fi fost să-l recităm cu toții pe Nichita?
și-atunci, cu spirit l-am fi întâlnit.

Vuiet de stare

unei lumi

ce trist se duc anii-ntre noi
când nimeni nu ne-așteaptă;
de-ar fi să plângem amândoi
pe malul uitării noastre.

și greu se moare uneori,
se plânge când se moare;
iubirea ștearsă dintre noi
Oh, - e-o faptă neschimbată!