Atmosferă enigmatică

ce grea povară-i poezia
când te storci de tot ce-i chin
când crezi că totul se va duce
într-un neant ce nu-i finit

nu dai roade când nu se plânge
gândul care-i trist să-l scrii
de mori timid plângând în lume
ca-i să pleci și n-ai să vii

sar cuvinte din mine însumi
un poem un vers să-ți plâng
de-ar fi totul despre tine
în viața ta m-aș pironi

Prin tărâm grăbit

fetei cu părul lung de culoarea morcovului

mă uitam la ea și-mi spuneam:
sigur e dintr-un concert de Oboi,
de Tomaso Albinoni.
părul ei mi-aduce aminte de fiecare toamnă,
de sfârșitul ei, al toamnei
și nu-ndrăznesc să-i flutur
câteva cuvinte s-o-mpietresc
ca pe soția lui Lot,
deși, ce femeie s-ar mai
împietri la spusele unui bărbat?
astăzi poți asculta Bach sau Albinoni
și ești declarat nebun.
Era ca o lumină tăcută,
parcă, aprinsă pentru prima dată,
dar spre lăsarea amurgului
între mine și ea se puteau zări
drumuri cu înserări triste
și întunecimea dintre mine și ea
era nesfârșită.
nu aveam nicio amintire privindu-i forma,
dar aș fi pătruns la umbra ei deschis
și aș uita tot ceea ce ar fi fost de uitat.
vedeam eu însumi și parcă n-aș fi crezut
că-n față mi-e mormântul și nu mă tem;
cum să fugi de-o toamnă așa pătrunsă,
să-ți vezi mormântul, să nu te temi?

Va trebui iubirea s-o sfârșim

și lui Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 - d. 6 mai 1961)

Numai durerea știe să creeze astfel de dorințe,
să fiu înfierbântat în zi cu zi;
și mă-ntrerup fără motiv să-ți spun iubito
atunci când totul pare cenușiu.

Și plouă-n mai și-i zi de sărbătoare,
tristă!-i, drept, răspuns să-ți dau;
mă pomenesc că-mi plâng în luna mai,
locuri în care te-am iubit, iubito.

Văd ziua aceea îndepărtată,
când din dorință-l recitai;
un Blaga-a fost și n-ar mai fi vreodată,
o zi în care tu-l citeai.

Cu pleoapele lăsate de atâta ațipire,
înalț un gând la cerul tău;
infinite stări și clipe de iubire
se-aud acum în gândul meu. 

Anatemă

eu te zdrobesc în amintirea mea
și te calc în picioare răzbunându-mă

mă apucă un fior gândindu-mă
ce-aș fi fost fără amintirea ta

Gând

În România, revoluționarii, adică ăia din talpa societății, au devenit apărători de țară și naționaliști remarcabili, analfabeți ce-i drept, au reușit să tragă după ei haite de intelectuali, foști activiști și sclavi ai regimului trecut și dintr-o dată, peste noapte, românul nu mai știe nici măcar unde ar fi tiranul care trebuie ucis. Cum a reușit partidul comunist să se încredințeze țării, intrat pe ușa din dos în casa prostului, pentru mine rămâne un mister.

Fugari prin zeci de veri

unei

mi-e dor de tine ca-n copilărie,
sub glasul alb al zilelor pustii;
când cerul vast tăcut ne-ar spune,
că-ntr-o zi ne-om întâlni.

singurătăți puerile împreună,
spre spaima adulților ce ne-au privit;
tăcuți umblam ținându-ne de mână,
pe-un vânt de vară nerostit.

stau pașii mei tăcuți sub geamul,
se tânguie-amintirea de atâta dor;
m-adun cântând suflării tale,
plutind în cercuri n-am să mor.

se diminua orice depărtare,
atunci când te priveam la geamul tău;
de-atâta boală solitară,
abia foșnesc, foșnesc de dor. 

Din dragoste

unei

de când sufletele noastre s-au separat,
număr secundele în bătaile inimii mele
timpul care ne-a despărțit atât amar
și, poate, niciodată nu ne va [re]uni.

(...)