Gând

 Ascult Tomaso Albinoni - Adagio și-mi aduc aminte momentul când am ascultat pentru prima dată această compoziție care, și astăzi mă năpădește cu o nostalgie profundă. Îmi aduc aminte de acea stare pe care n-o pot uita și mi-ar plăcea să repet starea la nesfâșit, să mă fi oprit ocolo și să nu mai fi cunoscut tot ceea ce am cunoscut până astăzi.

Gând

 Despre traiul din Penitenciarul Aiud, Mircea Vulcănescu avea să mărturisească familiei pe o carte poştală, trimisă în anul 1947: „începutul a fost greu; ca la judecata dintâi, când te înfățişezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri şi draci. A fost pe urmă un (alt) ceas greu. M-am temut de singurătate... Păream pierdut în fundul lumii şi purtat de o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul, ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat de vorbă cu mine despre evidență, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simțit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.

Noaptea târzie

O mută toamnă mă năpădește iar

Și, vai, uneori ești cu mine iar;

Lungă e noaptea fără tine iar

Și mor pe alocuri gândindu-mă iar.

 

Bufnește vioara în prag de amurg

Himere zâmbesc pe cerul amurg;

Mirifică noapte, în singur amurg

Era o odaie și-n tine amurg.

 

Nici astăzi nici mâine nu te-oi vedea

Destul e-ntuneric și n-oi mai vedea;

Gânduri izbesc și ne-om mai vedea

Totul e jale când vom vedea.

 

Desculț printr-o viață lipsită dor

Simt starea unei de care mi-e dor;

Și-n tine se nasc zile de dor

Găsindu-ți o lacrimă de care ți-e dor. 

 

 

 

Când pleci mă apucă dragostea de tine

Când pleci mă apucă dragostea de tine

mă întreb de ce nu mai rămâi, de ce nu stai;

s-aprindem lumânarea care se stinsese

în odaia-n care în gând ne-nfioram.

 

Și-n nopțile târzii când frigul ne apasă

și-n iarna grea din Păunescu îți citeam

stăm singuri tolăniți într-o privire

și-apoi e-o soartă când ploaia vine iar.

 

Dar singuri în tristeți cordiale

afară-i vânt și toate-s triste, vagi;

mi-ești dragoste flămândă și morbidă

în adâncul  împărăției te declar. 

 

Nimic la hotare

e-atât de tristă lumea și supusă

și totul duce spre mortuar

zac singur ducându-mi grija

în toamna asta fără final

 

nu-i nimic între mine și-o toamnă

doar un vid pe care eu îl gust

mi-aduc aminte că sunt străin

... în viscolul ce mă răstoarnă

 

îmi pot scrie întreaga dramă

pe bulevardele pustii

pe zidurile care mă-nconjoară

din amurgul cotropit

 

 

 

Singurătate vibrantă

ca o carte închisă
sunt cuvintele pe care nu le grăiești
sufletul care nu se deschide
și lacrima pe care nu o verși

ca o taină e omul viu
când are rațiune sau cuget frânt
se îndreaptă fugarnic spre mormânt
Doamne câtă tristețe pe pământ

Mânându-mă în profunzimi

viața-i o operă de artă
bâjbâită-n beznă;
în unii se naște credința
în ceilalți declinul

și-n timp ce-naintezi cu vârsta
te învârți în jurul durerii;
restu-i secundar, spunea Buddha,
inexistent chiar.

mă detest în opera-mi de artă,
tribune fără ovații;
joc singur pe propria-mi scenă
singur în propria-mi viață.