Căderea timpului

Cădea timpul într-o zi blestemată

Și-mbătrânesc tragic cât aș clipi;

Eternă zi, aproape nemiloasă

Eternă noapte, sumbru sfârșit.

Spre ceruri mă uit și-n zile senine,

Îngheață în mine cuvinte și stări;

M-amestec cu lumea și viforul vine

Și simplu străin de viață mă tem.

N-am cale, nici drum, nicio potecă,

Parcă-s călător din alt oraș;

Deodată, parcă, mă-mpietrisem

Când știu exact ce s-a-ntâmplat.

 

Și ce-ar fi dacă într-o zi de iarnă?,

S-ar rupe-n mine tot ce-i condamnat!

Și-un sânge care a curs cândva pe-un munte

Să schimbe tot ce nu-i schimbat.

Lăuntrică durere

mi-ar fi plăcut să fiu o legendă

și existența mea să fi fost una utopică;

să fiu adus de un vânt miraculos

în cel mai cumplit muson posibil.

n-am dobândit nimic, nici măcar o iubire

și-n ceasul târziu al vremii,

încă visez aurore boreale,

lucruri din camera cu tavanul foarte înalt

și vârfuri de munți pe care încă nu i-am atins.

pe multe drumuri puteam găsi sfârșitul 

și alergam prin hopuri tânjind la văi,

la patimi, la grabnice margini ale tristeții...

ce-mi mai mocnește-n sânge isteria vieții,

acest cosmic gând lezat de verb

și mă urmărește statornic zâmbetul fierbinte

țâșnit din văpaia unei adieri.

 

 

 

Mândria singurătății

dacă mi-aș rezolva toate problemele,

nu m-aș mai simți strivit de împrejurări

și mi-aș da, poate, seama că la orizont

se poate supraviețui sub diferite forme.

 

zac în mine îndoieli speculative,

neliniști organice zămislite din rădăcina genezei

și mă sufocă gândul că-s liber în exagerare,

în gândul zadarnic pe care-l confrunt.

 

n-am o calitate interioară în mine,

nicio certitudine să-mi dovedească ceva,

nicio stare febrilă de iubire,

ci numai conceptul unei stări de agonie.

 

trec prin ani dezarmat de spirit

și mă zdrobesc suficient în existență

încât descopăr dincolo de gânduri

revelația oscilatorie a unui prăpădit.

 

Fulgerat de un gând

Aș vrea seara aceea 

Și ploaia care-a fost,

Aș vrea să nu mai fie

O seară cum a fost.

M-aș da bătut acuma

În clipele ce curg,

Stingher în așteptare

Mă pierd cumva să uit;

Dar timpul nu așteaptă

Și merg la braț cu el,

Am rănile rămase 

Și drumu-i tot mai greu. 

 

Am inima pătrunsă

De frânturi și stări,

De glasul ce m-așteaptă

Din adâncul meu. 

Gând

Impresionant de adâncă mi-e singurătatea și înalte simțiri mă năpădesc în călătoria neizbutită a vieții mele.

Fără grai acum

O, ce înfiorător zac pe gânduri

și ce vremuri triste am străbătut;

uite, eram al tău, zvelt și singur,

în crunte stări ce nu apun. 

Nu-i vreme de visare pe fundalul vieții

și m-ascund mereu în bezna mea;

mă-nvârt mereu în nopți curmate,

în nopți carnale din amintirea ta.

 

Tăcută-i ziua în frământarea ploii,

în liniștea-ncordată ce se stinge vag;

și totuși, am lăsat totul în umbră,

în blânda mireasmă a cântului erai.

Impenetrabil

și stare și chin...

m-a umbrit cândva;

m-a izbit de una de alta

din beție în beție

și din sigurătăți în alte singurătăți

metalic cum sunt

în secolul acesta 

abia dacă mă mai străpunge ceva

mă oglindesc în mine

și pretind că-s cineva

de fapt sunt un nimeni

și nimic altceva