Arta cuvintelor mele (Personajului empiric)

Am visat o toamnă depărtată,
o zi căruntă cu trăsături de iarnă,
dar uitându-mă mai bine, te-am văzut
în zare, într-o stare
ce nu am văzut-o niciodată
și m-am tot întrebat:
oare în gândul tău, pot fi doar eu?
Răspunsul tău efemer e doar un gând.
Te privesc cu o suferință teribilă
și nu-mi pot imagina luciditatea ta.

Nădăjduim să nu mai fim copii,
ne rugăm să nu ne mai rugăm
dar noi nu ne putem întoarce spatele.
Nu urăsc pe nimeni, dar ura m-a
făcut biruitor, sângele îmi curge
din nări și sângele îmi oferă puterea glasului.
Lacrimile-mi sunt nădejde, putere și regret.
Sunt ascuns în sufletul tău ca un soare
dupa nori, ca o lacrimă ștearsă de pe
un pomete plâns...
Genunchii îmi amorțesc așteptând o vorbă.
Plutesc în voința de a dăinui;
credința ce-mi oferă limita descompunerii...

Plânsul nostru se izbește în timp,
se pierde în acest "tratat" al cuvintelor,
al acestor cuvinte născute din împietrirea
sufletelor noastre...
Lasă-mi o clipă din sărăcia cuvintelor tale,
oferă-mi senzația unui zeu ce iubește.
Acest suspin ce-mi oferă o imensă
libertate de a muri, de a nu mai fi;
zadarnică încercare de a sfida iubirea
noastră - lipită pe lutul pământului morbid.