Actul trăirii mele; sinuciderea

Și de-ar fi să mori,
oare cât de mult aș plânge?
Mă tem de agonia mea
și mi-e teamă de mulțime,
de oameni, de tine.
Aripile îmi sunt frânte
și de la sol
nu voi mai putea zbura
niciodată.

Și mă tem pentru a mia oară,
mă tem pentru că nu am siguranță,
nu am nimic.
Sunt eu și pesimismul,
pesimismul și atât.
Acest dezastru este destinul meu,
acest calvar al verbului „a fi”
și nu mă pot împăca
cu existența mea
și mi-e teamă că nu voi avea
curajul de-a mă sinucide.

Aș vrea să schimb ceva din trecut;
să vărs mai puține lacrimi.
Aș vrea să nu existe vara,
nici primăvara, nici iarna...
Ce suflet desfrunzit mi-am desenat
în destinul singurătății mele,
ce stare de lehamite,
de oftat, de plâns, de plictis;

sunt atât de scârbit de mine
fiindcă mi-am lins toate rănile,
și pentru tot acest dezastru provocat,
există un singur vinovat: eu!

Privirea ta m-a pătruns
până în adâncul ființei mele
și crede-mă,
crede-mă te rog,
mi-aș fi dorit să mor
în pragul ușii tale.