Păcat, nu sunt durerea

l-au durut picioarele crunt
și rezistența i se diminua la fiecare pas
și totuși, pășind, s-a îngrășat tot mai mult,
deși, degradarea fizică, se pare, a avut ceva negativ
asupra trupului. rațiunea îl părăsise
cu ceva timp în urmă
și după toată medicamentația prescrisă,
singur în casă,
se temea de un infarct, de o moarte zdrobitoare
într-o singurătate lugubră.

într-o dimineață se trezise brusc,
înainte de ora normală;
se ridică cu grijă, bâjbâi după baston
și târându-și picioarele nespălate spre baie,
prin mersul sacadat, tremura plângându-și
ultimele clipe ale vieții; clipea de două ori
la fiecare pas creat. respira numai o singură dată.
se oprea, în tot acest timp, în dreptul
bibliotecii din cameră și-i privea pe înțelepții
cu care-și trăise tinerețea:
„O, Cioran, ce mi-ai făcut!” își spunea
prin plânsul sacadat.

rezista din ce în ce mai greu.
nici nu mai mânca.
ceasul de pe noptieră nu mai fusese tras din anii trecuți;
se oprise  la ora 16 și 12 minute.

într-o zi și-a adus aminte că trăise
în frig aproape toată viața, deși
avusese casa lui care nu era prevăzută cu căldură.
citea în frig zilnic și lumânarea
se stingea de fiecare dată din lipsa geamurilor;
fața de pernă din fereastră și cartonul își
pierduse din rezistență.
curentul îl zdrobise cu presiune,
dar asta nu l-a oprit din pasiunea lui pentru citit.

într-o noapte, era undeva prin luna lui octombrie,
avusese un coșmar și se trezise plângând.
se visase pe o bancă, într-un parc,
stând ghemuit cu spatele spre trecători
și niște copii îl strigau pe nume,
dar refuza să se întoarcă;
niciodată nu-l strigase un copil pe nume.

i se părea că fiecare zi se repetă;
niciodată nu făcea ceva în plus sau în minus.
devenise un robot ce-și pierduse controlul
și nu făcea altceva, decât să-și imagineze
cum era când plutea în lichidul amniotic:
„O, ce trist a fost uscatul!”
își spunea prăbușindu-se spre pământ.