Rarele plimbări

unei femei
  
Când o citisem prima dată pe Emma,
mă rog n-o citisem pe ea
pentru că nu o cunosc
dar îi răsfoisem poeziile
și am văzut sinceritatea
erotică cu care-și prefața stările

vorbea des despre fanteziile ei sexuale
cu diferiți bărbați
și nu se jena știind că
va fi citită -asta-mi plăcea enorm-
de diferiți bărbați și diferiți poeți

la un moment dat, sincer vă spun
mi-ar fi plăcut și mie s-o
tăvălesc în așternutul ei
doar așa să-i reamintesc
că mai există și bărbați
și poeți

Emma e roșcată cu părul ondulat
ochii albaștri și nasul perfect
buzele senzuale și acoperite
cu multele istorisiri
amănunte și contraste ale existenței
de parcă ar fi parte dintr-o familie
aristocratică și
parcă o văd luptând
împotriva primejdiilor
alergând cu o valiză în mână
spre malul unui râu
sub o salcie învechită

Fără prea multe detalii
captivi în fața amurgului
sub salcia învechită
mi-o imaginez pe Emma
-mai are un nume dar nu-l spun-
ca o flacără ce incendiază salcia
ca o vampă deasupra mea
privindu-i capul gâtul
umerii bustul coapsele
din unghiul pământului

Gând

Singurătatea mea, mi-e apocalipsa nesfârșită a ființei mele!

Măreție de simbol

e ca și cum casa ți-e-n flăcări
și tu stai cu o găleată și-ncerci
s-o stingi
după ajutor nu strigi
pentru că nu ai prieteni 
în hipnoza păcatului începi să plângi.

afară îți sunt adunați vecinii
și freamătă de plăcere că te distrugi
n-ai mână de ajutor
nici vorbă bună
aplauze și „ole”-uri
în zbuciumul confuz.

toate acestea se întâmplă
într-o epocă ce-i practic un desfrâu
tot alergi din ușă-n ușă
desculț și singur și-abătut.

Zadarnic în luptă

lui Belu Zilber

Și țipetele s-au pierdut în vânt,
din seară spre dimineață;
potolite abia în zori, definitiv,
rămâi cu bine, niciodată.

Pierdut printre magnolii-n Cișmigiu,
la stânga bustului lui Gheorghe Panu;
cenușa ce se risipiea gemând,
în strigătul unei nopți de primăvară.

Gând

Capitalismul, această certitudine confuză ce oferă comuniști de-a curmezișul prin instituții publice, caută să defrișeze un sistem care niciodată nu a fost salvat din desișul suferinței.

Asediu grijuliu

amputat de spirit priveam prin perdeaua
din fața ferestrei și vedeam parcă
în amurgul unei zile primăvăratice
ramurile unui smochin ce-și tremura
prezența în lume

în timpuri de criză se plânge continuu și
îmi aduc aminte de scrisorile tale
-nu știu de ce-
de cuvintele tale puternic raționale
ce dădeau buzna în mine ca prima brumă
din noiembrie fiindcă numai tu puteai
cu balansul tău să-mi mărturisești atâtea

prin rândurile scrisorii tale se rupe lumea
și în întregime te citeam răzleț
pur și acest chin îmi aduce aminte
de toate scenele în care te-am văzut
uneori erotica alteori înveșmântată

se rupe și astăzi în mine gândul că nu te am
că-i tot mai greu și nevăzut
că trupul tău într-o ceață plumburie
e-un antonim în care n-aș mai fi crezut