Gând

Prietenia dintre doi oameni ar fi trebuit să fie ca Universul, în expansiune. Îți arunci toată încrederea în el și-ți dai drumul în acea relație ca-ntr-un picaj infinit, fără să pui la socoteală că ceva te-ar putea zdrobi în tot cursul căderii tale. Culmea, tot timpul se întâmplă să fii mințit și după ce-ți arunci sufletul în golul suprem, realizezi că acel univers are un final și te zdrobești de el cu cea mai adâncă durere rămânând acolo, sfâșiat.

Gând

Uman vorbind, instigatorii tardivi ai epocii, cei care-și fac uitat trecutul, au reușit prin împrejurări vizibile să-l prăbușească pe omul actual în cea mai catastrofală insomnie.

N-am bănuit că singurătatea...

Când toate-mi plâng în juru-mi,
când totu-i mat și fără rost,
când singur stau sub lumea plânsă,
nicio stare, niciun moft.

Noaptea a pătruns nerăbdătoare
și tot stau, și stau, și stau;
nicio voce de vioară,
nicio mână să îmi bată-n geam.

Numai eu mă plâng aievea
și mă zbat pe înălțimi de dor,
nici coline, nici adâncuri,
amuțind mă pierd în zori.

Ce-ar mai fi o amintire?
un pas pierdut, un pas-napoi;
să tot scrii despre iubire,
despre moarte, despre dor.

O, viață plină de delicii!

Să pășești îndurerat în lume,
În timpul scurt ce-a mai rămas,
Să uiți de moarte și de tine,
Să-ncerci să uiți ca-i fost cândva.
Ce greu e amurgul și iubirea
Când aștepți din zori până târziu,
Când plângi sub lumea povârnită,
Ruinat de gânduri în genunchi.
Pe lume apasă greu durerea,
Absurdul somn necunoscut,
Ne-am înălțat prin suferință,
Deasupra Coloanei lui Brâncuși.
Dansăm mascați în balul vieții,
Fugim de moarte înspăimântați;
Flăcări ard în drumul nostru,
De rugăciuni mânjite încununați.
Incomodați, orbiți de atâta suferință,
De îndoială, moft - anesteziați -
Curând voi părăsi viața stupidă,
Stupidul gest cea mai rămas!

Departe de Pământ

Mi-e greu să cred că mai trăiesc
sub timpul efemer ce-apasă,
pe frontul crunt mă-ndrept acum,
să fug din lumea toată.

Când singur mă numesc e jale
și știu că toate-s reci în calea mea,
aș vrea s-alerg desculț prin ploaie
să uit de viața mea.

Nu-i nici beznă, nici lumină,
niciun ram să mă agăț,
tot ce văd e golul lumii,
golul simplului ceresc. 

Gând

Când omului îi lipsește capacitatea de a suferi, acelui om nu-i rămâne altceva decât goana îndurerată spre o fericire utopică. Suferința-i statică, în timp ce fericirea, nu-i altceva decât o suferință mobilă.

Dimensiune lăuntrică

Dragostea-i licoarea eului,
pasul ce l-ai lăsat în umbră;
dragostea-i supremul fiecare,
răsărit de soare și apus.

Și-n splendoare și-n durere,
în timp ne prăbușim sublim;
dragostea-i abisul contemplării,
cuvânt îndepărtat de trăsături.