Împotriva oricărei replici

ce aventură-i sa te plimbi prin oraș
defapt viața-i o aventură
și am vrut să-l scriu despărțit dar
toată lumea îl scrie împreună. cum ninge
nostalgic și vremea-i grea uneori
mai grea mi-e viața și cum mergeam eu sideral
tăcut și singur și astral.

trec de la idee la idee și uit ce-am vrut să spun
de fapt în cafanea ședeam la masa nimănui. sorbeam
cu mâinile-nghețate și priveam prin geamul aburit
oameni năpădiți de-atâta timp de istorie și delir.
ce-i omul dacă nu se zbate?
căci fericirea-i doar ceva anost și trecător
toți murim lăsând ceva în spate
un trecut macabru... glorios. mă privesc
cu întristare zăcând cu ură în Balcani
rămășițe din Bizanț nu din dac nu din roman.

toate-l năpădesc pe omul singur
taxe griji tristeți și plâns
de la însămi pân` la însumi trei decenii ni s-au scurs.
alergăm de dimineață spre nimic tot alergăm
grija noastră cea mai mare în genunchi ne măcinăm.
mai iubim o însămi doamnă o soție o amantă
dar uităm că viața-i scurtă cât o dragoste pe fugă.

Gând

A nu mai citi, a abandona tot ceea ce am scris și am gândit, mi se pare o declasare a vieții, un abandon nejustificat al ființei.

Rarele plimbări

unei femei
  
Când o citisem prima dată pe Emma,
mă rog n-o citisem pe ea
pentru că nu o cunosc
dar îi răsfoisem poeziile
și am văzut sinceritatea
erotică cu care-și prefața stările

vorbea des despre fanteziile ei sexuale
cu diferiți bărbați
și nu se jena știind că
va fi citită -asta-mi plăcea enorm-
de diferiți bărbați și diferiți poeți

la un moment dat, sincer vă spun
mi-ar fi plăcut și mie s-o
tăvălesc în așternutul ei
doar așa să-i reamintesc
că mai există și bărbați
și poeți

Emma e roșcată cu părul ondulat
ochii albaștri și nasul perfect
buzele senzuale și acoperite
cu multele istorisiri
amănunte și contraste ale existenței
de parcă ar fi parte dintr-o familie
aristocratică și
parcă o văd luptând
împotriva primejdiilor
alergând cu o valiză în mână
spre malul unui râu
sub o salcie învechită

Fără prea multe detalii
captivi în fața amurgului
sub salcia învechită
mi-o imaginez pe Emma
-mai are un nume dar nu-l spun-
ca o flacără ce incendiază salcia
ca o vampă deasupra mea
privindu-i capul gâtul
umerii bustul coapsele
din unghiul pământului

Gând

Singurătatea mea, mi-e apocalipsa nesfârșită a ființei mele!

Măreție de simbol

e ca și cum casa ți-e-n flăcări
și tu stai cu o găleată și-ncerci
s-o stingi
după ajutor nu strigi
pentru că nu ai prieteni 
în hipnoza păcatului începi să plângi.

afară îți sunt adunați vecinii
și freamătă de plăcere că te distrugi
n-ai mână de ajutor
nici vorbă bună
aplauze și „ole”-uri
în zbuciumul confuz.

toate acestea se întâmplă
într-o epocă ce-i practic un desfrâu
tot alergi din ușă-n ușă
desculț și singur și-abătut.

Zadarnic în luptă

lui Belu Zilber

Și țipetele s-au pierdut în vânt,
din seară spre dimineață;
potolite abia în zori, definitiv,
rămâi cu bine, niciodată.

Pierdut printre magnolii-n Cișmigiu,
la stânga bustului lui Gheorghe Panu;
cenușa ce se risipiea gemând,
în strigătul unei nopți de primăvară.

Gând

Capitalismul, această certitudine confuză ce oferă comuniști de-a curmezișul prin instituții publice, caută să defrișeze un sistem care niciodată nu a fost salvat din desișul suferinței.