Amintiri din copilarie

Cand eram mic
ma jucam...
trist aruncam
privirea de pe geam,
trist ma jucam
cu soldateii pe trotuar
si trist plangeam
cand loveam
masinutele de geam.
Dar micut fiind
eu plangeam
in tristetea mea
de copil bolnav,
radeam cat radeam
dar radeam pana
lacrimi imi dadeau
si de lacrimi ma stergeam
cu mainile muradare
ma manjeam...
dar acum am inceput sa cresc
si nu mai plang
ca un copil ceresc,
plang cu lacrimi reci de viata
care ma fac sa amutesc,
ma tin legat in lanturi proprii
nu legat de stalpii societatii
si acuma cand sunt mare
nu mai plang pentru ca ma doare,
pland de durere sufleteasca
nu de palme cazute-n ceata
acum sufar dupa tine
nu mai sufar
dupa mine...

Moartea lui EINSTEIN

   Einstein a murit la Princeton Hospital pe 18 aprilie 1955. Creierul si ochii sai au fost prelevate si pastrate pentru cercetari. Anatomopatologul Thomas Harvey a relaizat autopsia sa si fara permisiune i-a prelevat creierul si l-a pastrat. Un alt anatomopatolog i-a prelevat ochii cu permisiunea directorului spitalului.
   Dupa moartea sa Alber Einstein a fost incinerat. In 1985 (cand m-am nascut eu) intr-un articol dn Experimental Neurology s-a afirmat ca creierul lui Einstein avea un numar peste medie de celule gliale (care alimenteaza neuronii) in regiunile din emisfera stanga despre care se presupune ca sunt raspunzatoare pentru capacitati matematice si lingvistice. Cercetatorii au comparat creierul lui Einstein cu creierele pastrate de la treizeci si cinci de barbati si cincizeci si sase de femei, despre care se stia ca atunci cand au murit aveau o inteligenta normala. Au aflat ca in cazul lui Einstein, regiunea creierului despre care se crede ca este legata de gandirea matematica – lobul parietal inferior era cu 15% mai mare pe ambele laturi, decat creierele normale.
   Corpul lui Einstein a fost transportat la Mather – Hodge Funeral Home din Princeton si incinerat la Trenton in ziua mortii sale. Cenusa a fost imprastiata intr-un loc necunoscut de catre doi prieteni Otto si Paul. Ultima persoana care l-a vazut pe Einstein a fost asistenta medicala Alberta Rozsel...

De moment

Calduros
acest scaun
acoperit
cu o carpa
de culoare
anxioasa,
acest loc
unde
unii fumega de placere
si-mi tulbura mie
gandurile,
unde Dani acol-citeste
si eu ma afund
in ganduri,
unde unii stau
atarnati de un
moment vitreg,
unde altii
isi fac planuri
pentru anul nou
si unde eu
gandesc cu pixul
pe hartie
ascultand fundalul
unde-mi canta jazz-ul...

Atingandu-te

Atingandu-ti parul
parfumat
de parfumul florilor albastre
ca un azur
al cerului indoliat
alunecand in inimile noastre.
Atingandu-ti haina
fina ca un
vierme catifelat... (de matase)
Atingandu-ti chipul
pometii tai timizi,
rosii si calzi...
Atingandu-ti trupul,
trupul tau
aruncat
in singuratatea
ochilor mei caprui...
Atingandu-te
cu toata fiinta mea,
acoperindu-te
cu tot trupul meu
si iubindu-te
ca-n prima zi
a intalnirii noastre...
atingandu-te...

Vom fi candva un noi?

Privirea ta ascunsa de ochii mei pierduti
ma uitam la ei, priveam in necunoscut,
dar tot ce mi-ai lasat pe chipul meu strain
as vrea sa pot uita ganduri reci pierdute pe pamant.

Nu pot sa inteleg de ce ai fost pierduta?
in acele clipe cand eu sopteam ascuns,
cantam in intuneric sa nu ma vezi rosind,
dar respiratia mea grabita ma dadea de gol sublim.

Iubito, intelege ca te iubesc nebun
căci fara tine sunt copilul ratacit,
tu imi dai putere sa merg si sa traiesc
sa fiu un om puternic, sa lupt ca te iubesc.

Dar eu plutind in vise prin norii dragostei
ma gandesc la clipe la tot ce m-a ucis
ma uit la tine mandro, imi zic ca sunt nebun
privesc frumos la mine, vad chipul tau plapand.

Anii trec, trec si totul este scrum
poate intr-o zi ne vom gasii
raza din noi e tot cea mai ramas,
priveste spre cer si raspunsul il vei vedea.

O clipa neuitata in gandurile noastre
vor fi vesnic purtate in inimile noastre
dar noi iubito oare: vom fi candva un noi?
si gandul ma apasa, ma ucide-n somn...

Mereu in toamna...

In acest sezon, simt cum incepe toamna,
simt racoare ei, ce-mi strapunge palma
simt acea adiere, de vant calator
si vad acele frunze, cum mor linistitor.
Mereu in toamna...

Privesc acei nori, incarcati cu lacrimi amare
negri, cenusii si totul este-n toamna
dar lacrimile cerului, se abtin din planset
dar pomii rataciti de vara, bufnesc in planset.
Mereu in toamna...

Anotimp perfect, pentru stare de melancolie
sezonul perfect pentru clipe-n poezie,
nopti superbe, de vant si adiere
si gandurile mele ce-n ganduri se vor pierde.
Mereu in toamna...

Pasi repezi, grabiti prin trotuare false,
priviri marete, in jurul pomilor din toamna,
zambete sincere aruncate de pe chipul meu...
imbratisari inmiresmate pe trupul tau...
Mereu in toamna...

Prin mintea mea

Inlacrimat privesc natura
acele frunze, moarte in tarziu
acele drumuri, acoperite-n noapte
de culoarea frunzelor, triste la pamant.

Dar eu calcand usor prin lume
prin multimea, ce parcu l-au stapanit
acei copii, micuti, veniti pe lume
ce striga si ofteaza, este noul inceput.

Trecand usor, visand la clipe,
la clipele ce-n urma le-am lasat,
dar eu mereu le port cu mine
ganduri, ce-n mine ele-au stat.

As vrea sa pot privi trecutul
sa pot sa stau, langa mana ta
sa pot sa-ti simt, fericit obrazul
cel care candva era in palma mea.

As mai vrea acum fata frumoasa
sa-mi deschid ochii, sa te pot vedea
dar visul meu e paradoxul vietii
si singur stau in sinea mea.

Oh! Doamne, cate ganduri amortite
ce in mine, ele ma stapanesc;
de ce prin clipe trece omul?
visam mereu la ce-i mai greu.

Reverie

Ma uit prin zare, printre frunze
nu vad decat, acelasi chip,
acelasi chip ce-l porti iubito
dar tu, tu ai plecat de mult.

Pe scaunul de veghe

Ascuns, intr-un decor dalb
si ma gandesc ca un nebun,
zambesc fortat, ascuns in clipe,
triste ganduri, amortite...

In noapte, in liniste deplina
asezat, la o masa veche
privesc ceaiul cel fierbinte
si pixul meu ce scrie-n versuri.

Cu gandul, dus departe
la amintirea ce a trecut,
dar totul, totul este farmec
ca si sunetul de saxofon profund.

Inecat in versuri proprii
Ce ma sfarteca, ma tin legat
acele ganduri zac la tine,
esti de neuitat...

Intorc pagina in viata,
numele tau este scris in ea,
ii scris cu viata, colorata
cu patimi dulci de neuitat.

Promenada bizara

Privindu-mi varfurile pantofilor
si lovind agale printre frunze,
merg gandind prin parc botanic
singur, printre crengi si frunze.

Sentiment de dragoste de toamna,
plimbari, in noptile pustii
nopti de toamna, reci ploioase
ganduri...ma invinetesc de frig.

Intr-o margine de strada
zac popoare de frunzis,
acele vieti, ce-n vara au culoare
dar se pierd toamna-n pustiu.

Vin cantand, vrajitori spre dimineata
si aduna ce noaptea a lasat...
aduna frunze cazute-n noapte,
covorul galben, ce m-a impresionat.

Clipe zilnice

Visez atunci cand merg pe strada,
cant atunci cand ma trezesc,
zambesc cand totul mi se pare...
plang cand ma gandesc la chipul tau.

In hohot rad cu lacrimi fericite
atunci cand stiu ca pot zambi,
dar chipul meu e masca fericirii
Visand mereu cu ochii inchisi.

Cu glasul tau ascult tacerea,
tacere ce pe mine m-a atins,
in ochii tai, vad mangaierea
o iubire fara sfarsit...

Povestea mea ii veche indoliata
a murit odata cu al meu vis,
dar timpul le va rezolva pe toate
si cantul meu va fi de nedescris.

Intrebandu-ma?

Eu? De ce
mereu
ma bantuie un gand
infumurat,
un gand lipsit
de biruinta,
o lacrima
ce-n urma a lasat
triste
amintiri tacute?
De ce in urma mea sunt lacrimi,
decor ud
de plangeri amortite,
vise albe, soapte ascutite
si triste lacrimi
orfane spovedite.
Acelasi eu...
acelasi gand obraznic,
aceleasi ganduri,
cuvinte inselate...
De ce eu?
Mereu privesc tacerea,
privesc linistea,
ascultand
amorteala
gandului
ce-n trup
ma stapaneste,
gand inlacrimat
de lacrimile
ochilor
ce pe tine te-au vazut...
De ce ma uit la tine
si te vad a mea?
De ce ma plang de tine
si plang in supararea mea?
Cuvinte spuse
increzator de mine,
singure
in vorbe,
goale in pasiune.
As vrea
sa fug
in lumea-n care
tu traiesti,
sa fiu cu tine,
in clipa-n care
tu vei plange,
sa pot strang la pieptul meu
lacrimile tale
ce ma vor plange.

Impotriva noastra

Murim traind
si traind murim
in somnul nostru rece,
dusi in neant
dusi in pustiu
acolo Dumnezeu vorbeste.
Amurg, lacrimi, agonie
si extaz
inotam in sange rece,
in viata noastra
ce-i un calvar
si timpul nostru trece.
Cat timp a mai ramas
in viata mea pustie?
Cate ceasuri se mai scurg,
adulmecati de
vise...?
Ganduri acre si gretoase
ce-mi stapanesc gandirea,
vise negre
infumurate
imi cladesc privirea.
Oameni albi
cu gandul rece,
ca de mercenari nebuni,
lovesc cu pietre,
lovesc prin vorbe
aceiasi oameni prosti, nebuni.
Nu le pasa
de gandul nostru,
ne strivesc
doar din priviri,
ne vor in lumea
lor concreta
plina de copii nebuni.

Narcisist

Obsedat de mine insumi,
sunt un egoist,
un univers parasit de stele,
sunt un egoist...
Eu nu sunt trist,
ci lumea toata-i trista-n mine
si imi face poezia
un plus de suferinta.
As vrea sa fiu mangaiat
de maini prin care pot strecura timpul
sau plans de ochii smulsi
dintr-un Paradis launtric.

Azurul mintii

Solitar stau si gandesc
cu gandul indreptat la tine,
cu vise albe, ganduri negre
ce-mi amintesc de tine.

Captiv in urma zilelor trecute
si pasind in timpul tau,
gasind aceleasi clipe frante
ce mi-a patruns calea mereu.

Crezand ca totul e un farmec
si asteptand ziua de azi,
privind in ochii tai frumoaso
privesc chipul solitar.

Starea ta emotionala
ma face sa gandesc nebun,
ma tine strans, ma leg de-o viata,
ma faci sa te iubesc mai mult.

Ma uit la tine si-ti privesc iubirea
te privesc neincetat,
te vreau in viata mea fetito
sa-ti daruiesc iubirea mea.

Fara cuvinte nepricepute
ma uit spre cer si ma intreb:
Aceste versuri nerostite
ti le voi rosti in veci?

Tarziu in noaptea inlacrimata
ce-mi plangea cu stropi de ploi,
imi canta muzica naturii
imi spune in cuvinte noi.

Alergand de gandurile mele
incerc sa uit tot ce a fost,
incerc sa merg spre drumul vietii
sa pasesc, sunt singur calator.

Ma uit in spate peste umar
si fugind eu te privesc,
ma uit in ceata de lumina,
printre lacrimi te privesc.

Dar gandul tau subtil asteapta
sa te parasesc in zori,
sa plec in lumea ce asteapta
sa ne vada calatori.

Plang, ca un copil pierdut in noapte
si respir cu greu oftand
dar gandul meu la tine se indreapta
si fara tine sunt un gand.

Un praf din stele, o aripa infranta
un vis pierdut si efemer,
o agonie in trista-mi viata
ce paraseste trupul meu.

Legat in lanturi, pus la arest
aruncat in vidul vietii,
cant captiv, in propria-mi viata
ce ma va purta mereu.

Poezie melodioasa imi sopteste gandul meu
Poezie, versuri albe ce ma va iubi mereu.