Prin mintea mea

Inlacrimat privesc natura
acele frunze, moarte in tarziu
acele drumuri, acoperite-n noapte
de culoarea frunzelor, triste la pamant.

Dar eu calcand usor prin lume
prin multimea, ce parcu l-au stapanit
acei copii, micuti, veniti pe lume
ce striga si ofteaza, este noul inceput.

Trecand usor, visand la clipe,
la clipele ce-n urma le-am lasat,
dar eu mereu le port cu mine
ganduri, ce-n mine ele-au stat.

As vrea sa pot privi trecutul
sa pot sa stau, langa mana ta
sa pot sa-ti simt, fericit obrazul
cel care candva era in palma mea.

As mai vrea acum fata frumoasa
sa-mi deschid ochii, sa te pot vedea
dar visul meu e paradoxul vietii
si singur stau in sinea mea.

Oh! Doamne, cate ganduri amortite
ce in mine, ele ma stapanesc;
de ce prin clipe trece omul?
visam mereu la ce-i mai greu.