O voce!

O voce ca o adiere în vânt de toamnă;
o voce care adormea uşor frunzişul
pădurii, un ton ce vestea noaptea
care se apropia şi făcăduinţa unei noi dimineţi.
O voce în plină iertare, în plină
dragoste. O voce pală ca şi
glasul unui râu într-o pădure.
O voce dumnezeiască, ce din vocea ta
se năştea sinceritatea. O voce puerilă
ca şi glasul unei privighetori, o voce
de anotimp, de ploaie şi de cântec,
o voce fără lacrimi, ură şi dispreţ...
O voce ca un sunet de harpă liniştitoare
îngânând câtecul sufletului tău...
N-am să mă satur de vocea ta melodioasă,
de glasul tău plin de freamătul unei primăveri...