Când n-o să mai fiu în doliu!

Zbor în legământ,
în zare de azur,
în lume vidă şi legănată,
solitară, estompată...

Plutesc ca un nufăr,
ca un cuvânt rostit,
ca un sunet de vioară,
ca o aripă în vânt.

Sunt în adiere,
în cuvinte şi apus,
în amurg şi libertate,
şi mormântul meu de gând.

Mă liniştesc în adormire,
în cuvinte de rămas-bun,
mă simt ca vrabia făr` de aripi,
ca un om fără de gând...

Şi prin gânduri ceaţa-mi trece
şi lovit cad la pământ,
sugrumat căci timpul trece...
Rostul meu de muribund!