Un monstru generos

Suflet împietrit de stări macabre,
de fapte solitare-n zori de zi,
sunt ca o libelulă fără aripi,
mă zbat în largul cerului apus.

Nici vise n-am în nopţi prezente,
nici lacrimi nu-mi mai curg căci am secat,
zâmbesc nostalgic sub cerul nopţii,
e-o noapte sumbră de păcat.

Apun smerit în groapa morţii,
apun sub cerul înstelat,
o salcie tristă, o stea păgână,
nici una nu mi s-a-nchinat.

Moarte singură, moarte uitată,
uitat de toţi lângă calvar,
scrâşnesc din dinţi, din suflet şi privire
şi viaţa mea s-a ruinat.

O, ce scump eram odată,
când zâmbeam ostentativ în zori de zi,
o, ce vremuri mi-au trecut odată
când plângeam la colţ în zori de zi.

Mi-aduc şi-acum bine aminte
de clipele ce mi-au trecut plângând,
mă simt lovit chiar de cuvinte,
bătut de vânt, bătut de gând.

O, câte amintiri funebre,
câte zile blestemate mi-au trecut,
o, ce zi macabră-n zi de iarnă,
când ochii eu mi i-am deschis;

o, ce moarte sigură mă urmărea odată,
am fost pregătit să n-o înfrunt,
o, ce trist eram odată,
ca un nor de plumb plângând.