Ne vom întoarce așa cum am venit

părăsi-vom lumea de prezența voastră
la umbra fericirii revărsați în dor
mândră-i starea neputinței noastre
inima-mi se plânge într-un ritm sonor

cerșetori de clipe în umbra istoriei noastre
cu inima scăldată  în plăcerea ei
cu ochii scoși și mintea profanată
robiți în moftul lumii al recelui izvor

puțini am fost puțin ne va rămâne
din lupta ce ne poartă spre diferite zări
durerea-i templul zămislirii noastre
subtil spre moarte alergăm

Gând

- Ai uitat, oare, ce sunt lucrurile acestea?
- Ai dreptate, dar sunt lucruri la care oamenii aceștia râvnesc la ele din toată inima. Dacă la vot te referi...
- Da, la vot! Și din cauza lor vrei să fii nebun și tu?
- Am fost odată un popor plin de fericire, dar am pierdut-o, nu știu cum.
- Prin pușcăriile comuniste, acolo și-a pierdut românul fericirea și speranța și nu numai...
- Păi, și atunci, cum rămâne cu ăștia pe care-i votăm?
- Cea mai bună cale de a te răzbuna împotriva răufăcătorilor este de a nu deveni la fel ca ei, spunea Aurelius.
- Adică, voi fi responsabil dacă-i votez? (...)
- Tinerii contemporani ar trebui să se debaraseze de partidele politice și să-și vadă de lecții și cărți pentru că, atâta timp cât îmbrățișează un partid în capitalism, arată semne clare că prezența lor acolo e o iluzie. E ca și cum te-ai îndrăgosti de o vrabie care zboară pe deasupra, dar care dispare din privirea ta la prima clipită. Politicienii sunt ca acei actori care ies din scena înainte de a se termina piesa. Înțelegi?
- Nu voi înțelege niciodată!...
- Atunci, du-te la vot.

Gândul schițează

Și-n tăcerea deplină a unei nopți absurde,
din abisul căderii în dureri;
un Bach timid se mai aude,
spre slava unui Dumnezeu absent.

O, durere, zâmbet și oftat,
ce-ți zbieri osânda de cuvinte;
aceste stări a-ngenuncheat,
un popor cu stări de plânset.

 

Gând

Epictet e singurul care a reușit să-mi răscumpere înțelegerea în menirea verbului pe pământ, să înțeleg rostul rațiunii mele și mai ales, să înțeleg de ce sunt. În Epictet am găsit răspunsul unei întrebări cu care mă luptasem mai bine de un deceniu. Tristețea e cel mai temeinic moft!

Inima-mi se-avântă

Să treci prin singurătate,
e ca și cum te-ai înfunda în
întuneric. Și pășești singur,
cu suspin și plânset, cu strigăt
rătăcitor la adresa umbrei tale.

O, această umbră fidelă de care
nu scăpăm; această umbră ce rătăcește
cu noi în chinuri întinse;
această umbră sumbră, zveltă,
ce-ngână prezența noastră, moartea
vechilor zei și fiecare oftat
frivol al strămoșilor noștri;

O, platonică iubire între noi
și umbra noastră, între cer și pământ;
la căpătâiul meu să zacă,
umbra unui cunoscut;
să fiu privit blând și cu mirare
de dorul greu ce-l port în gând.

Sub freamăt

Cu lacrima dansându-ți pe obrazul stâng,
Pe o bancă tristă, te văd tremurând;
Prevăd în amuțire drumul spre colind,
Spre sânu-ți gol de zare, te iubesc visând.

Un cântec de vioară ce apune sfânt,
Acolo-i Boccherini și te văd plângând;
O spaimă mă cuprinde și gândesc mimând,
Să gust din vinul serii, la pieptu-ți muribund.

Și mâna ta cea sfântă o găsesc timid
Mă clatin în iubire pe-acest pământ sordid;
Retrăiesc cu tine refrenul de demult
Slăvindu-ți în neștire, trupul fremătând.

Mirajul întâlnirii, feeric și divin,
Scăldat în frumusețea amanților cuprinși...
De strigătul nădejdii, tainic și sublim,
Îți sorb prezența vie sub cerul sângerând. 

O scenă

Mi-am adus aminte că,
în ziua când o întâlnisem prima data -
(eram undeva vis a vis de o linie de tramvai
și la dreapta mea, chiparoși maturi ne priveau
sfâșietori), îi sărutasem mâna, după ce-i spusesem,
sărut mâna! O clipă, am privit-o străin, însă,
îmi amintesc cuvintele ei cu care am fost întâmpinat,
de prezența ei feminină, smulsă, parcă,
dintr-o altă epocă. Venise - îmi aduc bine aminte -
din țara lui Cioran și Ionesco și avea o trăsătură
tulburătoare pe chip; ce ziduri, ce oameni, ce miros,
spunea cu glasul stins. M-a luat de braț și
ne-am îndreptat spre o cafenea cu spirit francez;
cât de departe suntem de cultură, Marius!
îngâna în momentul în care i-am oferit locul.

M-am așezat în fața ei, am prins-o de mână
și-i vorbeam despre momentele mele petrecute cu Cioran,
dar prin fereastra murdară, zgomote de utilaje grele
ne tulburau cuvintele. Afară, după fereastra murdară,
domina o dimineață răcoroasă, grea, unde oamenii
pășeau grăbiți spre locul de muncă, sărind de pe
o cărămidă pe alta pentru a-și feri gleznele de
o ușoară accidentare. - nu mai pot opri acea dimineață -
să nu fi fost eu acolo? -. cu neputință îmi aduc aminte
de spaima unei ușoare despărțiri; ce calvar plutea în mine.
Să nu fi fost nimic adevărat? Tot ceea ce am spus mai sus,
pot spune, e o imagine destul de vetustă,
o amintire pe care o revezi într-o fotografie
și-ți aduci aminte, atât de bine, de parcă, totul a fost ieri.

O, acest ieri neiertător; acest ieri ce domină
reîntoarcerea privirii și cine mai știe ce fel de obiceiuri,
bune sau crunte; acest ieri ce face parte din trecerea
timpului fără ca noi să ne dăm seama și umblăm,
uneori, nepăsători printr-un viitor ce va deveni ieri;
ca pagina citită a unui roman și din când în când,
ne reîntoarcem să citim printre rânduri.
Totul se răstoarnă alergând spre amurg,
adică spre moarte și uităm această alunecare
spre nimic, spre o lume fâșâită de umbre.