Ispitire

stau în umbra lumii
ca pe marginea prăpastiei
în blânda disperare
confuz și de prisos

născut cu ani în urmă
excese și rateuri
nu-mi iert iluzia vieții
din moft fiind muribund

și-am fost în disperare
și-n dulci mizantropii
cărarea-i tot mai aspră
tu moarte nu mai vii

Clipa care trece

Ah, sunt azvârlit pe un țărm pustiu,
la marginea unei lumi pierdute;
și-am fost și trist, pierdut rămân,
în fața unei uși închise.

Mă-ntreb, ce voci s-aud oftând în noapte,
ce amurg se plânge-n asfințit;
ce zări sfâșiate se mai înalță,
ce trist îmi bate inima acum.

Și avusesem fericirea-n mână
în pragul unui anotimp;
un pod crescuse peste mine,
peste flori, peste mormânt.

Și nu e zi, nici noapte sacră,
nici nopți cu dragoste și amintiri;
mi-e grea chemarea și prezența
pe țărmul obosit, vetust.

Păcat, nu sunt durerea

l-au durut picioarele crunt
și rezistența i se diminua la fiecare pas
și totuși, pășind, s-a îngrășat tot mai mult,
deși, degradarea fizică, se pare, a avut ceva negativ
asupra trupului. rațiunea îl părăsise
cu ceva timp în urmă
și după toată medicamentația prescrisă,
singur în casă,
se temea de un infarct, de o moarte zdrobitoare
într-o singurătate lugubră.

într-o dimineață se trezise brusc,
înainte de ora normală;
se ridică cu grijă, bâjbâi după baston
și târându-și picioarele nespălate spre baie,
prin mersul sacadat, tremura plângându-și
ultimele clipe ale vieții; clipea de două ori
la fiecare pas creat. respira numai o singură dată.
se oprea, în tot acest timp, în dreptul
bibliotecii din cameră și-i privea pe înțelepții
cu care-și trăise tinerețea:
„O, Cioran, ce mi-ai făcut!” își spunea
prin plânsul sacadat.

rezista din ce în ce mai greu.
nici nu mai mânca.
ceasul de pe noptieră nu mai fusese tras din anii trecuți;
se oprise  la ora 16 și 12 minute.

într-o zi și-a adus aminte că trăise
în frig aproape toată viața, deși
avusese casa lui care nu era prevăzută cu căldură.
citea în frig zilnic și lumânarea
se stingea de fiecare dată din lipsa geamurilor;
fața de pernă din fereastră și cartonul își
pierduse din rezistență.
curentul îl zdrobise cu presiune,
dar asta nu l-a oprit din pasiunea lui pentru citit.

într-o noapte, era undeva prin luna lui octombrie,
avusese un coșmar și se trezise plângând.
se visase pe o bancă, într-un parc,
stând ghemuit cu spatele spre trecători
și niște copii îl strigau pe nume,
dar refuza să se întoarcă;
niciodată nu-l strigase un copil pe nume.

i se părea că fiecare zi se repetă;
niciodată nu făcea ceva în plus sau în minus.
devenise un robot ce-și pierduse controlul
și nu făcea altceva, decât să-și imagineze
cum era când plutea în lichidul amniotic:
„O, ce trist a fost uscatul!”
își spunea prăbușindu-se spre pământ.

Gând

Bach este calea spre Absolut, forța spirituală nemărginită în timp și spațiu.

Ne vom întoarce așa cum am venit

părăsi-vom lumea de prezența voastră
la umbra fericirii revărsați în dor
mândră-i starea neputinței noastre
inima-mi se plânge într-un ritm sonor

cerșetori de clipe în umbra istoriei noastre
cu inima scăldată  în plăcerea ei
cu ochii scoși și mintea profanată
robiți în moftul lumii al recelui izvor

puțini am fost puțin ne va rămâne
din lupta ce ne poartă spre diferite zări
durerea-i templul zămislirii noastre
subtil spre moarte alergăm

Gând

- Ai uitat, oare, ce sunt lucrurile acestea?
- Ai dreptate, dar sunt lucruri la care oamenii aceștia râvnesc la ele din toată inima. Dacă la vot te referi...
- Da, la vot! Și din cauza lor vrei să fii nebun și tu?
- Am fost odată un popor plin de fericire, dar am pierdut-o, nu știu cum.
- Prin pușcăriile comuniste, acolo și-a pierdut românul fericirea și speranța și nu numai...
- Păi, și atunci, cum rămâne cu ăștia pe care-i votăm?
- Cea mai bună cale de a te răzbuna împotriva răufăcătorilor este de a nu deveni la fel ca ei, spunea Aurelius.
- Adică, voi fi responsabil dacă-i votez? (...)
- Tinerii contemporani ar trebui să se debaraseze de partidele politice și să-și vadă de lecții și cărți pentru că, atâta timp cât îmbrățișează un partid în capitalism, arată semne clare că prezența lor acolo e o iluzie. E ca și cum te-ai îndrăgosti de o vrabie care zboară pe deasupra, dar care dispare din privirea ta la prima clipită. Politicienii sunt ca acei actori care ies din scena înainte de a se termina piesa. Înțelegi?
- Nu voi înțelege niciodată!...
- Atunci, du-te la vot.

Gândul schițează

Și-n tăcerea deplină a unei nopți absurde,
din abisul căderii în dureri;
un Bach timid se mai aude,
spre slava unui Dumnezeu absent.

O, durere, zâmbet și oftat,
ce-ți zbieri osânda de cuvinte;
aceste stări a-ngenuncheat,
un popor cu stări de plânset.