Solitudine spirituală

Dacă viața nu mi-ar fi fost suferință,
mi-ar fi fost un joc, un joc pueril,
o farsă a spiritului
chiar dacă totul ar fi fost putred în mine.

Cu fiecare lacrimă moare un sentiment!
Gândurile-mi sunt mormânt al inimii
și parcă fugeam spre mirosul morții,
mirosul închis al unei stabilități de sfârșit.

Prin perioada mea de descompunere,
spiritul îmi era avar, o ruină.
Fără un trecut imens, spaima singurătății mele
mi-ar fi fost un zâmbet nostalgic, vederos.

În mine totul se vestejește,
dorința, gândurile, cerul meu și
chiar sufletul libelulic ce încă-mi
stăpânește sufletul, imaginea și
catedrala infinită a inimii mele.

Sunt o țară întreagă ce nu mai crede în nimic,
un spectacol înălțător și degradant.
Tăvălire în esența mea de amărăciune,
în lipsa de speranță,
în umbra ce-mi poartă sufletul,
în văpaia melancolică a ființei...

De-aș fi primejdia rostogolirii
pe panta dispariției,
protestul sufletului din neant,
din stări efemere, din stări de dorințe,
mi-aș dori să mor.

O, sufăr cu putință în laturile timpului,
pustiul meu lipsit de viitor,
amurgul meu și zorile-mi sunt străine,
robirea de suferință și hazul omenirii de a fi.

Voi dispărea-n lume din vina celor
ce m-au lovit, din vina celor ce mi-au făcut
toleranța sensibilă...
Voi fugi spre bezna neiertării,
spre neantul dezgustării mele și al mâhnirii.

Suflete naive

Sfărâmați mai suntem pe calea nedreptății,
noi popor de sclavi ce-am mai rămas,
am tot sperat într-o minune,
am tot sperat cu ochii-nlăcrimați.

Și-am plâns și plângem și ne plângem
de oamenii ce ne-au condus,
bătăi de joc, bătaie de cuvinte,
solitari și plânși am tot cedat.

O, ce luptă s-a aprins în stradă,
adolescenți miopi se luptă în zadar,
strigă-nsângerați, se strigă în speranță,
oameni grei ne-au condamnat.

Anii trec, trecut-au anii,
se duc descumpăniți prin viscol și noroi,
ne-am murdărit până la creștet
și timpul nostru, vai de el.

Poate că, orfani vom fi și mâine,
într-o lume mai cumplită decât ieri,
avem părinți, vom fi părinți mâine,
dar sufletele noastre se duc spre nicăieri.

Oameni suntem, oameni vom fi și-n gânduri,
vom trăi în cumplita noastră stea,
răi am fost, răi am ales să fim din suflet
și-așteptăm pământul, pământul să ne ia.

Ce-om mai cânta din străfundul nostru suflet?
Ce vise vom avea din timpul nostru solitar?
Ne-a fost destul c-am dus-o în robie
în timp ce voi, voi sunteți canibali.

Libelula fără suflet

Mă zvânt ca o lacrimă amară,
prin viață, timp, chiar și destin.
Sunt omul solitar ce-ar sta pe-o bancă,
un gând, un zâmbet, o lacrimă și-un nimb.

Efemer cum sunt, efemere-s toate,
timpul, visele-mi lipsesc.
Mă lamentez pierdut, pierdut
sub nori de ceață,
sub cerul gri, trist,
dramatic mă-nfior.

O, unde-i libelula ce-am găsit-o,
moarta pe pervazu-mi străin de azi,
te-am luat în mâini, te-am mângâiat și poate,
poate credeam că vei zbura...

Gândul zilei transformat în versuri

Sunt un provocator de zâmbete și lacrimi
și trezesc un interes atunci când sunt citit,
oftez și cred și cred că totul e o mască,
o mască ce-i lipsită de propriul meu destin.

Nostalgie de amurg

Frânt de oboseală, alunec în somn
și mă răzbun măcinat
în ideea iertării, mă împotmolesc
în ea și mă las întinat
de ura clocită în mine.

Tot ce mi-am dorit să ucid,
mi-am transformat în gânduri.
Chiar mi-am transformat în gânduri
sinuciderea, dar m-am iertat
pentru moment...

Din gând mi-am găsit vechea seductie;
moartea!
Îmi pot percepe propriul neant
fiindcă m-am legat senzual de el...

Mi-aș pietrifica și carnea,
sufletul și văzul, doar pentru
a rămâne singur, singurul nostalgic
ce respiră pesimism morbid.

Condamnă-mă viață pentru tot și toate,
pentru ura ce-o stăpânesc în mine,
pentru neliniștea sufletului meu,
pentru moartea programată mie.

O, ce contemporan odios am ajuns să fiu.
Sunt discipol și respir doar moartea maestrului,
ea mă eliberează de chin,
de neperfecțiunea mea, de ultimele clipe;

Transmit trupului meu un freamăt,
un freamăt morbid de frenetic
și poet fiind,
sunt un turbat ce trăiește prin metaforă,
un rahitic ce triumfă-n poezie,
un deprimat diplomat, academic...

Sănătatea voastră e suferința mea,
decad odată cu binele vostru
căci singurătatea mea, chiar și absolută,
nu mă pot feri nicidecum de ea.

O, ce moralist profitor, plagiez zâmbetul
și fericirea, psiholog dublat de distrugere,
corupt de excesele răzvrătirii mele,
de absolutul ranchiunii vaporoase...

O, nostalgie de amurg, de neant
și putrefacție
m-ai făcut să cred că sunt viziunea omenirii,
puternicul poet ce zguduie pământul,
chiar și marea,
dar sunt himeră zadarnică,
chin în preajma fericirii,
solitar în preajma omenirii...

Dintr-un sunet de vioară

O, ce sunet de vioară se aude
și mor odată cu primul ton,
sunt amărăciunea însuflețirii mele
și neantul putrezit din zâmbete de mort.

Îmi simt înmormântarea trăirii mele,
spintecarea de cuvinte, pas de orb,
sufletu-mi acrit de stări funebre,
de gri, de frig și de uitări.

Ceață, vânt și ploi mărunte,
tablou ce-l văd în sufletu-mi mereu,
m-arunc în gol, planez în vânt de frică
și deghizat în resturi mă desfășor...

Gândul zilei

Emil Cioran e ploaia anotimpului meu, evanghelistul lui Bach și al pesimismului...

Refuz, visez

Ce copilărie absurdă,
ce sentiment nostalgic m-a cuprins,
accept dezastrul și mirarea,
acest popas într-un deșert răpus;

Eram tânăr, grijuliu și singur,
admiteam adevărul pur,
speculații nebunești ce-mi
răvășeau și gândul
prin frământări ce-au izbutit
în pesimism...

Propriile-mi adâncimi s-au
însuflețit ca marea
și s-au prăbușit în rugăciuni cerești,
m-am estompat în largul stingerii căinței,
dezintegrării de abis,
refuz, visez.