Solitudine spirituală

Dacă viața nu mi-ar fi fost suferință,
mi-ar fi fost un joc, un joc pueril,
o farsă a spiritului
chiar dacă totul ar fi fost putred în mine.

Cu fiecare lacrimă moare un sentiment!
Gândurile-mi sunt mormânt al inimii
și parcă fugeam spre mirosul morții,
mirosul închis al unei stabilități de sfârșit.

Prin perioada mea de descompunere,
spiritul îmi era avar, o ruină.
Fără un trecut imens, spaima singurătății mele
mi-ar fi fost un zâmbet nostalgic, vederos.

În mine totul se vestejește,
dorința, gândurile, cerul meu și
chiar sufletul libelulic ce încă-mi
stăpânește sufletul, imaginea și
catedrala infinită a inimii mele.

Sunt o țară întreagă ce nu mai crede în nimic,
un spectacol înălțător și degradant.
Tăvălire în esența mea de amărăciune,
în lipsa de speranță,
în umbra ce-mi poartă sufletul,
în văpaia melancolică a ființei...

De-aș fi primejdia rostogolirii
pe panta dispariției,
protestul sufletului din neant,
din stări efemere, din stări de dorințe,
mi-aș dori să mor.

O, sufăr cu putință în laturile timpului,
pustiul meu lipsit de viitor,
amurgul meu și zorile-mi sunt străine,
robirea de suferință și hazul omenirii de a fi.

Voi dispărea-n lume din vina celor
ce m-au lovit, din vina celor ce mi-au făcut
toleranța sensibilă...
Voi fugi spre bezna neiertării,
spre neantul dezgustării mele și al mâhnirii.