Nostalgie de amurg

Frânt de oboseală, alunec în somn
și mă răzbun măcinat
în ideea iertării, mă împotmolesc
în ea și mă las întinat
de ura clocită în mine.

Tot ce mi-am dorit să ucid,
mi-am transformat în gânduri.
Chiar mi-am transformat în gânduri
sinuciderea, dar m-am iertat
pentru moment...

Din gând mi-am găsit vechea seductie;
moartea!
Îmi pot percepe propriul neant
fiindcă m-am legat senzual de el...

Mi-aș pietrifica și carnea,
sufletul și văzul, doar pentru
a rămâne singur, singurul nostalgic
ce respiră pesimism morbid.

Condamnă-mă viață pentru tot și toate,
pentru ura ce-o stăpânesc în mine,
pentru neliniștea sufletului meu,
pentru moartea programată mie.

O, ce contemporan odios am ajuns să fiu.
Sunt discipol și respir doar moartea maestrului,
ea mă eliberează de chin,
de neperfecțiunea mea, de ultimele clipe;

Transmit trupului meu un freamăt,
un freamăt morbid de frenetic
și poet fiind,
sunt un turbat ce trăiește prin metaforă,
un rahitic ce triumfă-n poezie,
un deprimat diplomat, academic...

Sănătatea voastră e suferința mea,
decad odată cu binele vostru
căci singurătatea mea, chiar și absolută,
nu mă pot feri nicidecum de ea.

O, ce moralist profitor, plagiez zâmbetul
și fericirea, psiholog dublat de distrugere,
corupt de excesele răzvrătirii mele,
de absolutul ranchiunii vaporoase...

O, nostalgie de amurg, de neant
și putrefacție
m-ai făcut să cred că sunt viziunea omenirii,
puternicul poet ce zguduie pământul,
chiar și marea,
dar sunt himeră zadarnică,
chin în preajma fericirii,
solitar în preajma omenirii...