Suflete naive

Sfărâmați mai suntem pe calea nedreptății,
noi popor de sclavi ce-am mai rămas,
am tot sperat într-o minune,
am tot sperat cu ochii-nlăcrimați.

Și-am plâns și plângem și ne plângem
de oamenii ce ne-au condus,
bătăi de joc, bătaie de cuvinte,
solitari și plânși am tot cedat.

O, ce luptă s-a aprins în stradă,
adolescenți miopi se luptă în zadar,
strigă-nsângerați, se strigă în speranță,
oameni grei ne-au condamnat.

Anii trec, trecut-au anii,
se duc descumpăniți prin viscol și noroi,
ne-am murdărit până la creștet
și timpul nostru, vai de el.

Poate că, orfani vom fi și mâine,
într-o lume mai cumplită decât ieri,
avem părinți, vom fi părinți mâine,
dar sufletele noastre se duc spre nicăieri.

Oameni suntem, oameni vom fi și-n gânduri,
vom trăi în cumplita noastră stea,
răi am fost, răi am ales să fim din suflet
și-așteptăm pământul, pământul să ne ia.

Ce-om mai cânta din străfundul nostru suflet?
Ce vise vom avea din timpul nostru solitar?
Ne-a fost destul c-am dus-o în robie
în timp ce voi, voi sunteți canibali.