Gând

 Dacă guvernul nu-și îndeplinește datoria morală, cetățeanul trebuie să-și revizuiască atitudinea. Cu alte cuvinte, cetățeanul trebuie să fie loial țării și nu un lingușitor al partidelor politice - cum se întâmplă în contemporanul României -.

Numeroase trasee

mă simt mai frânt ca niciodată
în frigul ce m-a cuprins mirat
priveam mai trist ca odinioară
spectacolul de gânduri înlăcrimat

fugeam din gară în altă gară
spre un tren împovărat
și când mă gândesc că vântul
doboară frunza din copac

e prea scurtă-n versuri poezia
când pătrund prin gânduri ne-ntrebat
și-amară-i viața ca și moartea
ca un poem neterminat

Fioruri reci

E-n puterea mea să-mi reamintesc freamătul
care m-a pus pe piedestalul singurătății
și această adâncime de fond originar,
nu-i altceva decât un monolog chinuitor.

Am abordat în mine straniul urlet al vieții
și am ajuns să fiu solidar cu nebunii moderni
și acest iad, utopic și viu, a trezit în mine
străfundurile unei conștiințe nodale.

A murit în mine tot ceea ce a fost viu
și încleștat privesc în problemele lumii;
tradițional mă zbat în plictisul uman
și-n viață articulez vidul unei vieți absurde.

Înmărmurit umblam pe străzile vetuste
și acest spleen lăuntric mă-ndemna spre neant;
năpraznic se plângea cuceritorul singur,
sub toamna ce tot plânge doctrinar.

Lungit printre cuvinte

nu sunt tată
nici soț
dar sunt fiu de mama
într-o țară de hoți

acuz cu abundență
cu gând de om serios
căci țara asta toată
e-o punte fără rost

sunt fiul unei patrii
cu un trecut anost
într-un prezent utopic
muribund și prost

înfiorate gânduri
preocupat de tot
căderea e a noastră
dominați de toți  

O ilustrație contemporană

Era o seară umedă de toamnă
și stingher, cu gândurile înrădăcinate-n mine,
cu pași lenți mă reîntorceam acasă.
Ajunsesem pe o stradă
scăldată-n bezna nopții;
nicio lumină nu pâlpâia în drumul meu;
prin obloanele caselor, pe alocuri,
câteva lumini difuze se vedeau
în treăcatul meu lent și
le priveam cu coada ochiului
plin de tristețe.
Aerul pe care-l respiram
îmi uscase buzele și gâtul;
dar nu despre aceste doresc să vorbesc.
Cum mergeam eu pe această stradă,
o stradă ce nu-și afla rostul,
undeva în depărtare vedeam o siluetă,
o umbră de om pietruit
-îmi adusesem aminte de soția lui Lot-
pe marginea trotuarului care
făcea parte din această stradă
pe care pășeam lent.
M-am apropiat îngândurat
și-ntreacăt, tot cu coada ochiului
reușisem s-o privesc;
era o doamnă fără adăpost.
Cu o haină murdară, trasă peste genunchi,
stând sprijinită cu spatele de un gard,
-de fapt era un zid din cărămidă-,
tremurândă și înfometată.
M-a cuprins duioșia și dintr-o dată
toată mulțumirea pentru tot ceea
ce am și am avut.
Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă
dintr-o bucurie, spunea  Cioran.
Dar ce ne facem dacă te plouă pe trup
și nu ai unde să te adăpostești?
Ce ne facem când noi avem atâtea
și nu oferim ceva în schimb?
Risipim și aruncăm cu o superficialitate
pe care nu ne-o închipuim.
Uneori, noi oamenii, am impresia
ca suntem niște monștri,
niște leșuri bipede lipsite de rațiune
și cu toate aceste, nici eu n-am făcut ceva;
am trecut pe lângă ea ca și cum
n-ar fi fost acolo.
Suntem inumani pentru că nu mai ajutăm
și dacă facem aceste,
ne imaginam binele pe care ni-l dorim
și, eventual, ajutăm doar urmărindu-ne
scopul și moftul.

Gând

 Aceste caricaturi pline de trăsături inumane, aceste personaje ce se amuza în fața condamnaților la moarte, nu sunt altceva decât conudcătorii unui guvern provizoriu și nesigur în această politică internă a României. În curând vom face centenarul în această dezorganizare tulburătoare îndreptată împotriva noastră. Românul a rămas cu fața stinsă și palidă, admirat de Occident pentru declinul lui. Un bandit romantic într-o epocă decăzută ce-n gând îi zburdă planuri sinistre spre cel mai înalt nivel de înfumurare. Această mască de entuziasm nu-i altceva decât o parabolă lăsată moștenire de mâini înlănțuite sub un regim grotesc și noduros. Zace-n istoria noastră un nume stins de propaganda politică, rostit cu șoapte: România!

La mine

La mine, tulburarea-i un gând duios
și plânsul un pas tăcut;
la mine, durerea-i ce-am mai fost
într-un trecut, tăcut.

La mine, amintirea-i tot mai rece
și zâmbetul, apăsat, cordial;
la mine, anotimpu-i rece,
ca-ntr-un parc jovial.

La mine, plânsul mi-e zilnic
căci pasul tăcut mi-l creez mereu;
la mine, trecutu-i mai sumbru
și actualul? n-aș mai fi eu.

La mine, totu-i dezastru,
tomnatic și frig mi-e gândul meu;
la mine,-i strada plouată
sinonim cu sufletul meu.

Gând

 În România, analfabetismul politic a atins cote inefabile și acest fenomen, demonic de complex, a devenit șansă pentru nomenclatura comunistă, acești impostori care guvenrează Statul prin selecții instalate. Fugiți din îmbrățișarea KGB-ului și împrăștiați pe scaune democratice, acești ariviști nu au făcut altceva decât să abroge istoria și să inventeze o alta prin tăceri viclene.

Gând

Omul, acest jalnic epiderm ce-și contemplă trecerea în istorie, se aruncă-n primejdia viitorului cu reale stări bolnăvicioase. Iată gândirea fundamentală a individului!

Gând

Traian Gânju, afirmă în Lumea morală că, „A defini istoria, înseamnă a înțelege omul, a desluși sensul vieții lui”. Mai putem spune: A ne cunoaște istoria țării noastre, înseamnă a înțelege trecutul, a desluși sensul contemporanului. În majoritate zace o beznă acută!

Gând

Istoria, această durere contemporană!

Gând

Capul ar fi trebuit să fie sediul rațiunii!

Gând

Frământat de gânduri, ascult ticăitul lung al unei Românii ce-și freamătă adâncul în mâinile unor demagogi siniștri ai guvernului, nu miniștri ai guvernului. Dincolo de durerea noastră se află jertfa inutilă a unui popor care și-a uitat istoria.

Gând

 Muzica lui Bach se ridică până în cerul sufletului și ascultându-l, se adună în mine frăgezimea unei pofte de viață și Demiurg.

Zornăit de lanțuri

ce greu e să iubești o țară
când crezi că ești un zeu distins
când arcul ce-l mai porți în spate
când tolba de săgeți ți s-a golit

și n-am avut de ce mă minuna
într-o singură impresie apăsătoare
dar tot ce am văzut și am simțit
pedeapsă cruntă amăgitoare

și-n iubire se muncește ca la ocnă
cu trudă și cu pași mărunți
iubirea e o temniță ciudată
atunci când ești osândit și plângi

dar când pătrunzi în curtea-nvecinată
te lovești cu ochii de un suflet trist
neînchipuit de frumoasă-i viața
când ești ocnaș pe triste văi și cânți

și nu e timp să ne aprindem focul
să ne încălzim cu glasul posomorât
frământați de gânduri și de iluzii
acest amestec de osândiți la jug

prindeau curaj într-o sarcină anume
în lanțuri nu te miști cum ai fi vrut
cine știe ce-ar urma să spună
acest popor ce s-a pierdut în mult

stăm ferecați în companii străine
din lanțuri deportăm ce am avut
ieșim pe străzi pentru nimic anume
în groaznicul urât ce ne-a cuprins

și-i tot mai trist în înserare
durerea ce răzbate neostenit în noi
palizi arțăgoși și beți în iluzii
căutam zadarnic spectacolul din noi

țara se prăbușește condamnată
în loc să-ngenunchem în fața ei
cuprinși de cicatrici însângerate
ne amuzăm pe seama Ei

și trist închei aceste versuri
în timp ce alții se vor amuza cărunt
neînsemnată povară chinuitoare
la masa unde am stat și-am plâns

Distih pe un timp sonor

Cum ar fi să te desparți,
de viața asta într-o marți?

Pe strada tristă și pustie

Treceam pe o stradă tristă și pustie;
de fapt, aproape tristă și pustie,
dar nu era chiar așa de tristă și pustie,
ci destul de tristă și pustie.
Casele de pe strada tristă și pustie
își pierdeau tencuiala
și la baza lor, a caselor, tencuiala
se transformase într-un fel de cretă;
da, cretă!
Trotuarul era murdar, trist și pustiu,
de frunze uscate;
frunze care au murit toamna trecută,
deci, locatarii nu mai mătură;
teiul din fața unei case, tristă și pustie,
la baza tulpinii lui, un covor
proaspăt de culoare verde
desena trotuarul trist și pustiu.
Una dintre case, sau căși, pentru că
așa ne-am obișnuit în neam, în fine,
votăm democratic, dar nu asta doresc să spun,
această casă avea geamul, de fapt, fereastra,
în dreptul ochilor mei, de fapt
la același nivel cu ochii mei;
și nu am înțeles: de ce această fereastră
e atât de mică pe această stradă
tristă și pustie?
Paradoxul ferestrei e că,
prin geamul ei se vede o perdea albă
de tip mileu, croită cumva manual,
artistic, dar observasem că pervazul
din interior, trist și pustiu,
e mai lat decât un pervaz normal,
mai trist, mai pustiu.
Pe pervazul acesta lat, trist și pustiu,
era așezată o floare din aia
care nu face flori niciodată, de fapt
erau niște frunze lungi, late și vărgate;
aceste frunze lungi, late și vărgate,
plantate într-un ghiveci lat cât fereastra
de care vorbesc, ocupa toată
fereastra tristă și pustie. Din toate
aceste am dedus că, această fereastră
tristă și pustie nu a mai fost deschisă
de foarte multă vreme sau, poate,
nu are cine să o deschidă.
Cu toate aceste, fereastra de pe
strada tristă și pustie va rămâne
închisă ca și poporul român.

Ce reală e viața!

Ce reală mi-e viața și [ne]trăirea,
copilăria și adolescența,
tinerețea și povara ei,
iubirea și ura,
dragostea și fuga,
zâmbetul și plânsul,
dorul și durerea,
ziua și noaptea,
omul și animalul,
poezia și proza,
cântecul și absurdul,
muzica și îndoiala,
libertatea și vizuina,
amintirea și uitarea,
plicul și scrisoarea,
cuvântul și piatra,
orfanul și avarul
teistul și ateistul,
binele și răul,
prietenul și dușmanul,
visul și iluzia,
viața și moartea.

Gând

Marea masă a lumii stă tolănită în mediocritate!

Cuvinte pe marginea prăpastiei

de multe ori pic în abis
și refuz să-mi reîntorc privirea

de multe ori alerg spre apus
și refuz să-mi opresc mărginirea

de multe ori mi-e grea chemarea
și refuz să-mi strig prezența

de multe ori mă-ndeamnă ura
și refuz îndemânarea

de multe ori mi-e taină viața
și refuz să fiu plecarea

de multe ori ciudată-i seara
și refuz să-i plâng iertarea

Gând și logică

A gândi adevărat înseamnă a gândi că ceea ce este separat este separat, și ceea ce este unit este unit; a gândi fals înseamnă a gândi contrar naturii lucrurilor, spunea Aristotel. Deci, a gândi pentru favorizarea homosexualității, adică contrar naturii lucrurilor, înseamnă a gândi fals. Dacă nimeni n-ar milita pentru o asemenea aberație, atunci s-ar gândi adevărat.

Gând

E trecut de miezul nopții și sunt singur, odios de singur. Acest instinct obscur al singurătății nu m-a salvat din nicio soluție. Treptat, trăiesc spaima nenorocirii mele și tot trecutul coboară-n avalul tenebrelor mele.

Gând

În momentul în care ai cunoscut tristețea, înseamnă că ți-ai pus problema fericirii.

Țipătul amărăciunii

inima-i striga încruntată-n disperare
și grandioasa-i stare fecunda frivol;
n-avea veșnicia născută din uitare,
surâsu-i maladiv înfățișat pe-un țărm.

suntem condamnați, impresionați de moarte
și dăruirea noastră s-a diminuat febril;
excursioniști ridicoli prin fapte ceremonioase,
un gând ne mai rămâne, angoasele iubiri.

Pierdut printre ziduri

unei doamne greu de mulțumit

Și trecusem în miez de noapte
Pe o stradă-ngustă și pustie
Într-un bloc stă la fereastră
Ființa ta scriindu-mi mie

Și cu zâmbetul tău falnic
În dorința grea ce-apasă
Sub amurgul lin ce-mi plânge
Fredonez un cânt nostalgic

Vai, ce trup se arată oare
De femeie în astă lume
Când iubirea-i trecătoare
Grea povară... înșelătoare

Și cum stai tu la fereastră
Sub un cer cu lună plină
O fi dragostea măiastră
O fi dragostea divină

Gând

lui Emil Cioran

 După ce l-am cunoscut pe Cioran și aflasem de dispariția lui, mi-am zis la un moment dat: „Bălăcește-te puțin în opera lui, așa cum e, dură, murdară uneori, dar de o contemplare profundă!”

Gând

lui Emil Cioran

Numai după ce l-ai studiat pe Cioran, atunci îți dai seama că nu te mai pândește niciun pericol și că, doamnelor și domnilor, drumul spre Cioran e fără întoarcere.

Dezbatere teoretică

contemporanilor mei

Când vremea e ploioasă și gându-mi e pustiu
Privesc în sus spre slavă, spre cerul cenușiu.
Amarul pas ce-n urmă lasă-un preț flămând,
În lumea asta dură se plânge tremurând.

Și viitorul nostru ce-i greu și neștiut,
Privesc un ceas în urmă, istoria a trecut.
Sunt lacrimi ce se varsă din ochii noștri plânși,
Istoria-i tot mai mată cu lideri reținuți.

Contemporanul nostru e trist și abătut,
Copii cerșesc în stradă, o pâine și-un bănuț. 
Și noi în rândul lumii ne facem un necaz,
Ne privim oglinda, nemulțumiți cu haz.

O lumea prea coruptă și prea apăsătoare
Și mizantropia se practică în rând.
Un semen ne-aduce aminte că durerea-i mare,
Sunt crime din plăcere și voturi de onoare.

Și omul rătăcit se duce-n Evul Mediu
Se-nchină unor idoli și unor zei absenți.
Trăim acum un semn, când lumea-i pe sfârșite,
Un Dumnezeu absent pentru guri închise.

Și pe finalul rugii, mă rog să fie bine,
Dar ce pot eu schimba, când nimeni nu-i cu mine?
Și-ncet mă-ndrept spre moarte cu pasul tremurând
Și nu privesc în urmă, ci spre al meu mormânt.

Epitaf în versuri

poetului, Nichita Stănescu

pe zi ce trece sunt tot mai apăsat
și-s demn să fiu sau să nu mai fiu
n-am nici fiu sunt blestemat
ca omul ce-și ara pământul

pe zi ce trece sunt în păcat
dar nu împăcat cu mine însumi
sunt veșnicul poet abandonat
vetust prezent în mine însumi

La 31 martie 1973, Nichita spunea: mă simt deja vinovat pentru că am trăit mai mult cu un an decât Mihai Eminescu.

Epitaf în versuri

lui Nichita Stănescu

Aici veghează un biet poet
ce-i plâns de-o lume întreagă
dar ce-i mai trist și inuman
că-i mort de-o viață întreagă

Și-s ani pierduți în pași tăcuți
prin versuri el ne cheamă
Nichita e mai frânt și trist
de-l uită o țară întreagă

Gând

 Dacă opera lui Bach n-ar mai fi existat, aș fi murit din amărăciune și aceasta trezește în mine o tulburare insistentă, nepoliticoasă chiar. Oh, ce inefabile tonuri domolite, mormane de gânduri însuflețite, amintiri înflăcărate ce-și dezvăluie în fața mea, minunata grandoare a muzicii.

Johann Sebastian Bach, 21 martie 1685 - 28 iulie 1750 

Maraton

Fug de o lume în delir
Fug de-acest coșmar
Fug spre un calvar străin
Spre nimicul abisal 

Pierduți

Pierduți sunt anii ce-n urma i-am lăsat
și-n urma ta, melodios pășeam iubind;
și-amurgul greu se va lăsa
pe-ntregul epitaf de pe mormânt.

Pierduți eram în lumea noastră,
nici umbre nu lăsam pe-acest pământ;
mi-aduc aminte de zările albastre,
de zborul lung, frenetic tremurând.

Pierduți visam pe-o bancă mărginită
și-n fața ei, un râu curgea;
nu-mi mai aduc bine aminte,
numele podului ce peste râu trecea.

Pierduți uitam de lume și de toate,
în pașii noștri aburiți;
poteci pustii în calea noastră,
de-atunci de când ne-am despărțit.

sfârșitul unei conferințe

iubesc tăcerea și uneori furia
când dragostea din noi apune tremurând

decenii întregi în nostalgie
urlăm la poarta voastră cu pumnul strâns

mi-e durere glasul și cuvântul
existența-mi ezitantă și-n delir

sfârșesc privindu-mi neputința
din perspectiva unui narcisist

și-i tot mai greu și fără importanță
fascinați de ieri de amintiri

cuprinși treptat de starea vremii
de chinuri aspre calomnii

Cu zorii reci din slavă

Și te-aș iubi cu patima și patos
în adâncimea unui gând plăpând;
de-am fi păsări călătoare,
ne-am iubi pe înalte zări și culmi.

Și-am tot zbura prin văi străine,
din bal în bal sa ne cinstim;
cu atâta dragoste-n mândrie,
sa ne iubim n-ar fi de ajuns.


Unei doamne greu de înțeles.

Gând

Ce-i Guvernul?! Un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.

Noul Cod Penal, Art. 367 alin. (6)

Gând

Toată tristețea mea se surpă-n mine și-mi plămădește dureri nemărginite în nebunia singurătății mele, în plăcerea de a nu fi singur, ci singurul.

Gând

România nu-i o țară, e-o țărână!