All to you

Am găsit un zîmbet cald, deprimat
şi o lacrimă crudă trecea pe drumul ei,
îi şoptea gînduri afundate-n ceaţa dimineţii
şi plînsetul trist al ochilor
ce se rupeau în realitatea vieţii.

Doi ochi timizi, ca de porumbiţă
şi un glas suav, ce zîmbetu-ţi alintă,
atingere în noapte, amurgul supărării
şi un sărut cu viaţă în trista aşteptării.

O îmbrăţişare sinceră dar rece uneori
îi ca şi-o lacrimă ce zboră din ochiul viselor...

Prietenie... albă

De sub omătul îngheţat
îşi scoate căpşorul alb ghiocelul,
a stat în frig, a îngheţat,
a plîns în ciuda iernii.

O adevărată minune acestă floare firavă,
acest alb pur ce din alb răsare,
doar un strop de verde apare
îi trupul ei, lipsit de soare...

Zăpada-i dă un strop de nuanţă
şi un sărut timid cu rouă,
o lacrimă rece îi mîngîie petala
şi-n primăvară strigă cu durere.

Amărît ghiocel ce doarme melancolic
îşi ridică fruntea spre cer cîntînd,
aduce-n taină un gînd de primavară
şi vorbe dulci, dulci de alint...

???

Întrebare?
Ce-aş putea să întreb iubito?
Crezi că eu sunt vinovat?
Oh, nu, nu-mi lua zîmbetul din suflet
căci fără el...

Neregăsit de ani de zile
mă simt orfan ca-n străzi pustii,
un cerşetor de inimă şi suflet,
o lacrimă din rai, venită pe Pămînt.

Dragoste vremelnică

Simt o deşertăciune,
părăsire de cuvinte...
Simt cum sunt înverşunat
de clipe fără rost,
simt cum încep să putrezesc
în interior
şi semnele dragostei purtate
încep să iese la suprafaţă!
Încă există durerea şi timpul,
acel timp nenorocit
ce nu vindecă nimic
îmi face greaţă,
îmi este scîrbă,
îmi vine să vomit
de zicalele oamenilor.
Prefer să mor singur
să atîrn de-un fir de speranţă
să cred ca acolo-i fericirea,
să cred ca nu am avut dureri niciodată.
Aş vrea să-mi întreb inima:
Ce simte atunci cînd plîng?
Ce simte atunci cînd zîmbesc?
Dar ce a simţit atunci cînd tu ai plecat?
Nu credeam că nu te vei mai întoarce,
nu credeam că vei pleca cu adevărat,
nu credeam nimic, eram sceptic,
eram ca pe-o linie de tramvai,
pătat, plin de lacrimi,
plin de neîncredere
şi oftînd lăcrimam.
Efemer moment
într-o seară nocturnă
cînd înca încercam
să te readuc înapoi,
încercam să sfîşîi cu dinţii
sufletul meu neputincios
şi purtat de păcate.
Am un motiv aprins
să tot încep să critic,
să critic sistemul
în care-mi duc zilele,
să-mi critic sentimentele care-s
ca o frunză în cădere,
ca un mugur de primăvara,
ca un lac secat...
Oh, cîte aş mai putea să spun!
Cîte din aceste versuri
au fost privite de ochii tăi,
simţite, trăite
şi citite cu aceiaşi dragoste
cu care eu încerc să mă exprim.
Aş vrea sa fiu un val din mare
să mă izbesc de ţărm,
să ştiu ca acolo-mi va fi sfîrşitul
şi crucea unde mă închin mereu...
Aş vrea să fiu un fluture de noapte,
căci în zi, atunci voi muri.
Aş vrea să fiu un vers în care
eu l-am scris, dar necitit.
Aş vrea să fiu o rază de lumină,
căci doar aşa te-aş mai putea privi.
Aş vrea să fiu o floare albă
căci doar aşa m-ai putea iubi.
Aş vrea să fiu o lacrima caldă
ce din ochiul tău va răsări,
căci doar aşa îţi voi cădea în palmă
şi eu acolo voi sfîrşi...

Taina sufletului meu

Ea mă aşteaptă în visele mele
în fiecare noapte în misteriosul gînd,
îmi vîneaza zilele, îmi vîneaza aşteptările...
Oh, Dumnezeul meu, simţi cum mă prăbuşesc?
Înlăuntrul meu, îl veghează doar ea
şi mă face să dispar, să plutesc
în vidul nesfîrşitului...

Merg, paşii mei lasă urme de praf
şi cuvintele mele se rostogolesc
pe buzele mele reci şi crăpate,
cuvintele mele nu-ţi mai ajung la suflet
căci tu, tu eşti ca şi buzele mele...

Trăiesc în beznă, în bezna cuvîntului meu
şi simt, simt durerea şi aşteptarea,
simt şi aud glasul înălţat spre cer de tine,
simt că eşti acolo undeva,
dar chipul l-ai ascuns de mine.

Lacrima surdă

Cîţi ochi dulci şi anxioşi, poete
ai întîlnit în viaţa ta acum?
Cîte versuri fără nume, ai scris
în dragoste, pentru a se preface în scrum?!

Erai mîndru cînd îi sărutai obrazul,
cînd ochii ei se topeau privindu-ţi trupul,
cînd mîna i-o purtai în palma-ţi caldă
şi buzele voastre se uneau sărutîndu-şi...

Aduţi aminte de-acele clipe-n care
alergai pe cărarea paşilor ei,
o strigai în noapte, dar gîndu-i e departe
şi fugea de paşii tăi!

Visa, cînd buzele-ţi vorbeau întruna
şi gîndul tău se întreaba adulmecat:
De ce în vise nu simţi fericirea?
Dar fericirea-i doar în visul tău!

O clipă de tăcere nepătrunsă
mi-i se-nchină înaintea mea,
este sentimentul dragostei tale
ce l-ai uitat pe calea mea...

O, ce noapte lungă şi tăcută
se aşterne peste trupul meu.
Un vuiet sur îmi unge rana,
mă va spăla de păcatul meu.

Frămîntări îngîndurate

Ce te-ntrebi străine oare?
Că nu-i scris să-ţi dau o floare?
Uite-mă cum scriu în lume,
le zîmbesc şi-mi dau cunune!

Privesc în ochi, sălbatici, cîntă-mi
să-ţi şoptesc acord de vis,
sunt doar un strop de gînd din tine
şi privesc, îţi scriu din vis.

Nu ma obosi frăţioare,
căci n-am venit să te slăvesc
am un pix, un gînd, o floare
scriu ce simt, scriu fără preţ!

Mă-ncîntă gîndul că pot scrie
un volum, cîntec, o poezie...
scriu căci sufletul îmi cere
şi-i servesc a mea durere.

O zi, o frază, o oră, un cuvînt...
toate-s libere de-un cînt,
toate-s albe, toate-s mîndre
doar cuvinte îmi adulmec.

Poze fară viaţă

Privesc ilustraţii cu melancolie
şi mă pierd în tristul gînd,
rătăcit amurgul gîndurilor mele,
ai plecat... efemer sfîrşit!

Stau şi privesc pozele adormite
ce-n rame dorm cu pleoapele deschise,
sunt doar poze neînsufleţite
ale gîndurilor fără sfîrşit.

O clipa de uitare înverşunată
şi un gînd rătăcitor fierbînd,
îţi cîntă-n inimă şi-ţi bate
pe-al tău piept de mult sfîrşind!

Un moment de linişte deplină
se aşterne-n camera ce-am plîns,
se lasă seara-n al meu suflet
şi nopţi sălbatice fără sfîrşit.

Închid ochii

Un vis de-o clipă-mi şterge gîndul
ce s-a scurs pe obrazul meu,
îi doar o lacrimă, îi tristă
alungată din ochiul meu...

Citesc poeme dintr-o carte
îi Vlahuţă, poezii,
îi doar o carte, un gînd departe
de tot ce vreau să fie vis.

"Cîntec de primavară" şi "Durerea"
îmi şoşotesc de dupa uşi,
îmi dau o taină, îmi dau o cale
spre-o poezie fără culcuş*.

Durerea-mi dă aripi firii mele
dar nu ascult căci sunt răzleţ,
sunt doar un om, recit în versuri
ale tale gînduri de poem!

O, "Du ut des" ţi-ai alungat mustaţa!
Ce cunosti tu de departe?...
Ce iubesti şi ce-ai iubit?...

Eu cititnd a tale versuri,
mă înec profund şi-mi spun:
sufăr cînd trăiesc momentul
recitînd ca-n al tău gînd!


culcuş - aici folosit ca termen de adapost.

Trecut pietrificat...

Trecut pietrificat în versuri
ce-n mine ai paşit,
mi-aduc aminte de povara vieţii,
mă stăpînea, eram învins.
Îmi aduc aminte de vremuri povarnice
cînd sorbeam cu privirea
tot ce era frumos,
mă simt uscat, căci gîtu-mi cere apă
dar din lume nu puteam sa ies.

Întunecimea copilariei mele
îmi zvîcnea lacrimile-n zori
un semn pe mîini, un semn pe spate
din fibra beţelor de peşti.
Luptă dură cu bătrînul casei
ce mă răpunea în zori...
pedeapsă neagră de tenebre
căci lacrimi îmi curgeau din ochi.

Amintiri profunde profanate
le văd măzgălite pe pereţi,
sunt doar semne din tenebre
şi zvîcniri de lacrimi reci.
Eram copil, plîngeam adesea
dar în zvonuri m-aruncam
priveam ca un copil decorul
căci nu stiam ce va urma.

Dulcea casă-n care-mi cîntă
şi-mi zîmbeşte uneori,
îi doar un chip de înger sacru,
îi mămuca ce-n tablou îmi stă.
Privirea-i mută, gîndu-i cald
şi mîinile i-au îmbătrînit
dar ea pîşin îmi spune adesea:
Scumpule, eşti cam timid!

Privesc în urmă anii tulburi
ce s-au scurs ca şi-un rîu secat
s-au dus în neanţ s-au dus în lume
căci din suflet au plecat.
Fanat trecut, fanate clipe
zdrenţuroase amintiri
copil eram, dar trist în lume,
voi scrie-n vers căci te-am iubit.

Trist şi istovit de mersuri
eu în casă stau închis,
citesc doar rînduri, citesc poeţii
poeţi ce-n mine-au stăpînit.
Poet din versurile vieţii
mi-au străpuns amintirea mea,
m-au dus în basmul fericirii
al poeţilor de azi.

Îi doar un drum pavat cu versuri,
un drum singuratic şi anevoios,
un drum în care n-are capăt
doar un început... Fără folos?
Înfrunizit mă simt ca parcul
ce toamna-i plînge peste el,
de versuri albe şi deocheate
îmi curg prin vene gînduri noi.

Lasat-am bucuros durerea
efemer şi trist moment,
doar acuma îmi spun tăcerea
căci m-am nascut cu un blestem.
Adam şi Eva, mărul dulce,
s-a asuprit asuprea mea,
a fost blestemul de pe cruce
căci m-am nascut în lumea Sa.

Dîndu-mi la oparte vise
clipe-ntregi de filme-n gînd,
visam să fiu ceva pe lume,
dar versurile m-au răpus.
Ca un război de pace dură
ca şi-o armată fără ostaşi,
doar un gînd, o arma sfînta
un vis nostalgic de poet uitat.

Privesc în prisma anilor trecuţi
cînd purtam cu zîmbet şapca-ntoarsă,
eram copil, visam urît
dar nici un gînd, aşa departe.
Departe-n versuri mă afund,
profund scriu recitînd,
dar scriu în neanţ, într-un pustiu
căci totul e abloire-n noapte!

Nu-s poet, sunt doar un om
vorbesc prin versuri, mă strecor
de lumea ce mă-npinge de la spate
căci purtat de vînt ma port...
Dus într-o lume fără capăt...
Margine?... Nu-i decat un vis în mine
să ajung să pot iubi; Ce va fi?
Va fi şi mîine, doar un gînd subtil înfrînt!

Asta-i dragostea mea sfîntă?
Poezia-i tot ce-a mai rămas?
Unde-i dragostea mea sfîntă?
Să o simt, căci simt că pier!...
Pier!... Pierdut cu noaptea
doar ea ma simte apropiat,
îi doar amurg, îi doar un cleştet
de gînduri ce s-au sfărîmat.

Barbatul recent

Omul liber gînduri spune
călcînd apele din bălţi,
prin ploaia primăvăratică şi udă
îşi pune zeci de întrebări!

Calcă strîmb atunci cînd fuge,
fuge de-o soartă fără soţ
îşi plînge singur, calea-i mută
îşi pune zeci de întrebări!

Prin focul cald al vieţii sale
cînd se supune unui efort,
a uitat de lumea-n care...
îşi pune zeci de întreabări!

Uită trist cînd mult iubeşte,
uită căci ea ii zîna sa,
uită singur cînd vorbeste...
ce soartă voi avea!

Ea îi singura speranţă
a bărbatului de azi-
dar el timid cîntînd se-ntreabă:
ce soartă voi avea?

Stînd sub umbra pomilor din parcuri
ar sta întins într-un hamac
dar nu-i feeric, plin de poezie...
ce soartă voi avea?

Ce-i durerea?

Ce-i durerea la urma urmei?
Îi doar un drum către apus,
un vis uitat, uitata de lume,
uitat străbunului meu chin.

Plîngeam blînd în noaptea aceea,
mă ascundeam de ochii ei,
fugeam în lumea fericirii
să scap de durerea ei.

Oriunde aş fi, orice aş face
o durere singură m-ar aştepta
într-un colţ de carte, un loc de versuri
fără să fiu, eu întrebat.

Durerea-i mare, durerea-i tristă
îi doar un strop de lacrimă în zid,
doar un mugur căzut în stradă,
un farmec de privire ce s-a stins.

Durere aspră ce-mi baţi în uşă
credeam că vizorul mi-ai părăsit!
Ştiam că vi, dar nu la mine
speram să fiu de negăsit!

Ce-i durerea poţi tu spune?
Ai plecat şi nu mai vi,
dusă eşti durere oarbă
căci din tine am renăscut.

Acuma ştiu eu ce-i durerea!
Îi tortura ce mi-ai lăsat,
sunt urmele ce încă calc pe ele,
doar pasul tău eu l-am urmat!

Recit sfielnic

Plin de versuri în poezie
scriu încîntător şi-ţi spun:
nu-ţi ştiu gîndul tău iubito
căci dac-aş şti, mai mult aş scri...

Plin în dragoste profundă
mă înec în cuvinte desfătător,
alerg spre tine, spre chipul tău iubito;
nu mai stiu cît te iubesc.

Dormi, dormi iubito dragă
dormi, căci n-am venit să te trezesc,
am venit să-ţi privesc ochii
căci în gene te citesc!

În pleoape citesc gînduri albe
aşa cum sunt şi eu în versuri uneori,
în alb si negru mă voi cununa cu tine
căci îi scris să fiu al tău.

Ce aş putea să îti mai dau?
Cîte-aş putea să îti mai spun?
Mă simt lipsit de versurile poezie
atunci cînd te privesc oftînd...

Singur într-o adiere primăvăratică
încoltit de poeţi nebuni,
sunt poeţii ce scriu despre natură,
dar eu în gînduri scriu pe scrum.

Mîna ţi-aş săruta-o-n public,
ochii ţi-i i-aş descrie feeric...
n-aş putea uita de tine
căci cu tine eu traiesc!

Închid ochii să-ţi adulmec visul
să pot sa te ating usor,
să pot recita versul poeziei
căci plutesc usor sau zbor.

Ațipirea zilei

Se apropie seara! Eu imi spun...

Lacrimile vărsate ale ochilor mei
sclipeau ca aurul în razele soarelui
care apunea şi în purpura amurgului...
Sus pe cer se îngrămădesc turme de nori,
tot mai rumeni, înaintînd leneşi
spre marginile orizontului.

Ostenit parcă de atîta alergare
prin anotimpuri şi prin gînduri neîmplinite,
alerg parcă după un somn profund,
spre un leagăn neştiut de nimeni,
într-o odihnă seismică...

Îngîndurat şi neatins de nimeni
fumeg cuvintele ce-mi stăpînesc văzduhul
şi amintirile fragile ce încă-mi
dau tîrcoale minţii mele.
Alerg, alerg şi sunt neobosit...

Privesc spre cerul ce lumina-şi stinge
şi soarele aleargă spre apus,
văd cum ostenit îşi cheama seara,
cum soarele plînge în amurg.

Văd în norii fără suflet
un război fără sfîrşit,
văd cum totul, în noapte se va duce
dar eu rămîn de neclintit.

Oftez privind la mugurul ce dă să iasă
dintr-un colţ micuţ de ram,
iasă-n cet, în linişte şi pace,
căci flori de primavară încep s-apar.

De ce ţi-ai astupat urechile?

De ce nu auzi chemarea mea?
Strig în întuneric
şi mă simt răguşit
de urletul ce-mi
rupe corzile vocale,
simt cum silabele mi se pierd,
cuvintele mi se rup în aer,
şi toată răsuflarea mea
se risipeşte într-un ecou mut...

Alerg într-o beznă nepreţuită
şi paşii mi se grăbesc împiedicaţi,
aş vrea ca tu să fi la capăt
căci daca nu, alerg neîncetat.

Aud focul cum trozneşte-n sobă
şi vijelia cum îmi bate-n geam
îmi crapă amintirea ce-i strîns legată
de-al meu suflet de mult uitat.
Îmi simt cerul gurii străpuns
de un plumb de sîneaţă,
şi-mi văd toată teama
ce-n mine ea apasă...

O, de-aş păşi pragu uşii tale
să port în mînă un trandafir uscat
căci el îi sufletul meu pereche
în mînă el, sufletul şi-a dat.

Purtat de vînt

Zbor!
Mă înalţ spre nori
cu un cîntec vitejesc,
cu ochii trişti
de văzul strămoşesc,
dirijez în rampă
sufletul măreţ
şi-mi spun cu vorbe goale
sunt cel ce rătăcesc.