Ațipirea zilei

Se apropie seara! Eu imi spun...

Lacrimile vărsate ale ochilor mei
sclipeau ca aurul în razele soarelui
care apunea şi în purpura amurgului...
Sus pe cer se îngrămădesc turme de nori,
tot mai rumeni, înaintînd leneşi
spre marginile orizontului.

Ostenit parcă de atîta alergare
prin anotimpuri şi prin gînduri neîmplinite,
alerg parcă după un somn profund,
spre un leagăn neştiut de nimeni,
într-o odihnă seismică...

Îngîndurat şi neatins de nimeni
fumeg cuvintele ce-mi stăpînesc văzduhul
şi amintirile fragile ce încă-mi
dau tîrcoale minţii mele.
Alerg, alerg şi sunt neobosit...

Privesc spre cerul ce lumina-şi stinge
şi soarele aleargă spre apus,
văd cum ostenit îşi cheama seara,
cum soarele plînge în amurg.

Văd în norii fără suflet
un război fără sfîrşit,
văd cum totul, în noapte se va duce
dar eu rămîn de neclintit.

Oftez privind la mugurul ce dă să iasă
dintr-un colţ micuţ de ram,
iasă-n cet, în linişte şi pace,
căci flori de primavară încep s-apar.