Trecut pietrificat...

Trecut pietrificat în versuri
ce-n mine ai paşit,
mi-aduc aminte de povara vieţii,
mă stăpînea, eram învins.
Îmi aduc aminte de vremuri povarnice
cînd sorbeam cu privirea
tot ce era frumos,
mă simt uscat, căci gîtu-mi cere apă
dar din lume nu puteam sa ies.

Întunecimea copilariei mele
îmi zvîcnea lacrimile-n zori
un semn pe mîini, un semn pe spate
din fibra beţelor de peşti.
Luptă dură cu bătrînul casei
ce mă răpunea în zori...
pedeapsă neagră de tenebre
căci lacrimi îmi curgeau din ochi.

Amintiri profunde profanate
le văd măzgălite pe pereţi,
sunt doar semne din tenebre
şi zvîcniri de lacrimi reci.
Eram copil, plîngeam adesea
dar în zvonuri m-aruncam
priveam ca un copil decorul
căci nu stiam ce va urma.

Dulcea casă-n care-mi cîntă
şi-mi zîmbeşte uneori,
îi doar un chip de înger sacru,
îi mămuca ce-n tablou îmi stă.
Privirea-i mută, gîndu-i cald
şi mîinile i-au îmbătrînit
dar ea pîşin îmi spune adesea:
Scumpule, eşti cam timid!

Privesc în urmă anii tulburi
ce s-au scurs ca şi-un rîu secat
s-au dus în neanţ s-au dus în lume
căci din suflet au plecat.
Fanat trecut, fanate clipe
zdrenţuroase amintiri
copil eram, dar trist în lume,
voi scrie-n vers căci te-am iubit.

Trist şi istovit de mersuri
eu în casă stau închis,
citesc doar rînduri, citesc poeţii
poeţi ce-n mine-au stăpînit.
Poet din versurile vieţii
mi-au străpuns amintirea mea,
m-au dus în basmul fericirii
al poeţilor de azi.

Îi doar un drum pavat cu versuri,
un drum singuratic şi anevoios,
un drum în care n-are capăt
doar un început... Fără folos?
Înfrunizit mă simt ca parcul
ce toamna-i plînge peste el,
de versuri albe şi deocheate
îmi curg prin vene gînduri noi.

Lasat-am bucuros durerea
efemer şi trist moment,
doar acuma îmi spun tăcerea
căci m-am nascut cu un blestem.
Adam şi Eva, mărul dulce,
s-a asuprit asuprea mea,
a fost blestemul de pe cruce
căci m-am nascut în lumea Sa.

Dîndu-mi la oparte vise
clipe-ntregi de filme-n gînd,
visam să fiu ceva pe lume,
dar versurile m-au răpus.
Ca un război de pace dură
ca şi-o armată fără ostaşi,
doar un gînd, o arma sfînta
un vis nostalgic de poet uitat.

Privesc în prisma anilor trecuţi
cînd purtam cu zîmbet şapca-ntoarsă,
eram copil, visam urît
dar nici un gînd, aşa departe.
Departe-n versuri mă afund,
profund scriu recitînd,
dar scriu în neanţ, într-un pustiu
căci totul e abloire-n noapte!

Nu-s poet, sunt doar un om
vorbesc prin versuri, mă strecor
de lumea ce mă-npinge de la spate
căci purtat de vînt ma port...
Dus într-o lume fără capăt...
Margine?... Nu-i decat un vis în mine
să ajung să pot iubi; Ce va fi?
Va fi şi mîine, doar un gînd subtil înfrînt!

Asta-i dragostea mea sfîntă?
Poezia-i tot ce-a mai rămas?
Unde-i dragostea mea sfîntă?
Să o simt, căci simt că pier!...
Pier!... Pierdut cu noaptea
doar ea ma simte apropiat,
îi doar amurg, îi doar un cleştet
de gînduri ce s-au sfărîmat.