Moarte clipită

Pentru moment am murit! Nu-mi găsesc plăcerea,
fericirea de care am nevoie și sunt cuprins de neplăceri.

Simt cum o căldură de deșert
îmi arde tot trupul și mă despică.
Nimic din tot ce-ai spus nu voi crede
și toate vorbele mele se vor închina ție!

Îmi văd cuvintele aplecîndu-se înaintea ființei tale,
le văd zbuciumate de cruzimea sufletului tău.
Văd cum toată pustietatea de deșert se-nchină
și solitar în mine mor, căci dor îmi e de tine!

Aștept! Aștept așteptarea cuvintelor tale,
a graiului fals și plin de neadevăr.
Aștept ca tot trupul meu să-ți cînte-n slavă,
slava vremurilor mute și melancolice în tristeți!

Anxietatea este deplinului harului meu,
deplinul cuvintelor mele neregăsite și alungate;
tu iubita mea m-ai izgonit spre tine,
mi-ai dat puterea să mă pot tîrî,
mi-ai dat curajul să-ți vorbesc în șopată
să fiu doar eu, noi doi și tu...

Pomii danseaza în jurul meu! Un dans mut.
Nu-i aud nici cîntînd măcar în acest amurg,
căci cerul sîngeriu îi doar cuvînt de panică
nimic nu-mi mai semnifică tristețea lui!

Aș vrea să plîng, să vărs o lacrimă pe mine...

Singurătate solitară, m-ai învățat să trăiesc prin tine!

Doar un cuvînt vreau...
Dor de cîntul nopților,
de trista lor povară,
de versul uitat și singur,
singur pe o scară!

Un anotimp în infern

Cît de seducătoare e furtuna ta de cuvinte!
Mă zvîcnești și mă simt fumegînd, năpădind
punțile dealurilor de cuvinte, de miresme dulci.

Ceasul trece anevoie. Îmi aduc aminte de
uraganele suferințelor mele, de acele zile
înainte să te ivești tu, să-ți cunosc numele...

Eu eram sinonimul perfect al chinului,
al singurătății... Eram ca și un pod singuratic
într-o vreme ploioasă, întunecat și murdar.

Visam palid și descompus la toate aceste!
Ceasuri de așteptare, de așteptare enervantă,
sugrumată. Nervii îmi cereau poruncitor odihnă.
Era zadarnic! Mă sileam să aștept liniștit.
Era acea liniște obsedantă ca o monotonie fără sfîrșit.
Viața interioară nu-mi mai funcționa. Eram palid
ca și nisipul unui deșert...

Oh! Cu cîtă disperare îmi amintesc acele zile,
acele zile petrecute pe acele bănci...
Ști tu care iubito!... Ți-am arătat noaptea trecută!

Nu voi uita niciodată legănatul crengilor
deasupra capului meu, erau ca într-o horă de unire,
parcă-mi dansau și-mi cîntau toate în cor;
Doar eu le priveam! Singur eram, singur visam!

Spunîndu-mi

Nu cred că adevărul e întodeauna solemn,
că bucuria e frivolă, iar dansul...
dansul mereu a fost plînset de durere,
un dans pe un cîntec inconsistent.

Trăiesc! 
Și cînd dragostea de oameni mă îneacă,
mă pierd în poezie. Așa e;
între doua vieți, eu și tu!...

Nimic nu mă poate face să zîmbesc,
nici chiar zîmbetul meu, l-am oropsit...

Gînduri au tăcut în mine!...

Sînt legat de jurămîntul tăcerii,
de cuvintele pierdute ce-mi bat în geam,
de privirea ta ce lung privește,
chipul meu ferit de neam. Cu tine!

Sînt fermecat de magia aceasta 
a ritmului veșnic, de strigările cenușii
schimbate în lujere cu floare albastră,
le auzeam, și de pretutindeni mă lovea
mireasma ta, mireasma ta nudă...

Umblu cu respirația amețită
de mierea parfumului necunoscut,
al tău parcă venit de pe alt tărîm...

Covorul de cuvinte era sobru și uscat, 
iar mîinile tale erau zvelte,
pendulau în jurul meu într-o îmbrățișare,
mă încoronau de mirosul tău
și mă simțeam prins doar în brațele tale!

Regăsesc tot, cîntînd în fața geamului!

Pietrificate voroave cad de pe limba-mi
și doar cuvinte magice rostogolesc de glasu-mi...

Miresmele tale ard în colțuri nevăzute!...

... către ea!

Mă tămăduiesc privindu-te
în toată splendoarea ta!

Te privesc ca pe un mozaic 
de pietre scumpe...
Mereu îmi aduc aminte
de Austin de Bordeaux!

M-am îndragostit de tine,
ca de-o principesă...
Doar noi ne cunoaștem aventurile
din coridorul secret!

Te privesc! Cînt.
Mă tot gîndesc tîrziu în noapte,
dacă ai pleca, ce-aș ajunge?

Aș ajunge o ruină, ca și ruinele
lui Firozabad, năpădit de bălării,
de arbuști tari la secetă!

Dacă există un Rai pe fața pămîntului,
îmi zic: oh! aceasta ești! aceasta ești!

Lost in the sadness

O șoaptă pală!

S-a îndurat soarta
și m-a chemat din această 
vale a plîngerii!

Din sîngeriu, cerul devine
tot mai albăstrui, întunecat
și tot mai rece
odată cu lăsarea serii...

Văzduhul era limpede
și în amurgit bate un vînt înmiresmat,
parfumat parcă de prezența ta!

Vîntul aplecă arborii ca pentru rugăciune,
le dă o siluetă fantastică,
parcă ar plînge ca sălcile la malul Dîmboviței...

Doar tu faci aceste miracole,
prezența ta primordială...

O piesă de teatru se lasă în noapte,
un cîntec de operă, de orchestră...

... doar vîntul mă mai ascultă!

Golgota, Golgota...

Golgota, Golgota ce nume minunat,
Isuse, Isuse... ești Cel ce a înviat!

Pe Golgota sus pe cruce
trupul tău însîngerat,
coroana de pe cap rănește
pielea ta o sfîșia.

Golgota, Golgota ce nume minunat,
Isuse, Isuse... ești Cel ce a înviat!

Din Ghețimani, din rugăciune
Iuda-i cel ce Te-a trădat,
ai fost vîndut Isus de lume
să mă mîntui, sînt iertat.

Golgota, Golgota ce nume minunat,
Isuse, Isuse... ești Cel ce a înviat!

Păcătos am fost în lume,
păcătos sînt și acum,
nu pot să uit a Ta putere,
al tău trup, chinuit pe drum.

Golgota, Golgota ce nume minunat,
Isuse, Isuse... ești Cel ce a înviat!

La ușa morții

Fascinant să dansez sub sabia lui Damocles,
să trăiesc sub cuțitul ghilotinei...
Mă simt fără jugulara, mort, fără suflet
pierdut parcă și lăsat undeva în spate,
cu spatele la lume, cu gînduri neîmplinite,
cu visele înainte să-mi devină vise...

Nu-mi mai regăsesc memoriile, clipele mele cu mine,
nu-mi mai simt supărările, devin parte din mine...

Voi exploda în propria-mi ființa!
Inima-mi este amenințată de ghilotină,
de acea dungă rece ce-mi mîngîie gîtul...
Fatal acest vers! Voi închide ochii într-un final?
Cînd îmi va veni sfîriștul? În amurg tot trăiesc!

Anxiosul

Sunt un solitar diletant
privesc lumea doar cu coada ochiului...
Renasc și iubesc această lume,
o iubesc doar pentru că eu trăiesc în ea.
Timiditatea mea față de lume
e doar o cădere de suflet, de timp...
Nimic n-ar mai conta daca ai fii tu!
Ești tu sinonimul trupului meu?
Tu?... M-ai putea scoate din lumea anxietații?
Sunt ca o lebădă pe lac, fără nimeni.
Aștept să te ivești din umbră, să te imbrățișez,
să-ți zic noapte bună!

Ascult!

Ascult! Da, ascult!
Ascult lent o pală de vînt,
o adiere de șoaptă
și un cîntec pietrificat!
De ce ascult?
Îmbietor această întrebare...
Cresc ca o floare într-un ghiveci,
ca polenul pe petala unei flori.
Ascult! Da, ascult!
Ascult lent cum cade o frunză,
plînge în căderea ei...
De ce ascult?
Iubesc toamna!

Povarnică îngăduire

Mă simt ca o insectă,
lipit pe o hîrtie de muște,
captiv...
Atîrn într-o decădere,
un refuz adînc,
o groapă mlăștinoasă plină
de minciună, neîncredere
și scepticism.
Singurătatea mă reduce la tăcere,
nu mă lasă să întorc capul,
mă silește să mor puțin cîte puțin,
încremenit în propria mea tăcere,
în propria mea frică de moarte...
De ce?
Tot aștept, aștept ceva, o așteptare...
Ca și Eleonora pe peron
aștept ce nu există!
Refuzat de adevăr, refuzat de minciună!
O vorba îmi șoptesc și poate
voi cădea în fericire, într-un vis,
căci bolta cerului-i aproape
și zorii inimii... într-un sfîrșit.
Aștept răsăritul, aștept o schimbare
doar în umbră mereu am stat,
o umbră haotică a umbrei mele,
un lăsnicior în noapte m-a devorat!

zâmbet

Să scriu despre iubire?

Să scriu despre iubire?
Aș putea să întorc aceste
cuvinte suave, mlădioase,
pline de harul cuvîntului meu...

Să scriu despre iubire?
Aș putea sincer să scriu aceste rînduri,
să le umilesc înaintea mea,
să fie darul ce așteaptă,
darul, pentru inima ta!

Să scriu despre iubire?
M-am tot plîns în aceste rînduri,
în versuri ce s-au scurs,
căci doar așa îmi trece timpul,
iubind acest apus!

Să scriu despre iubire?
De optimism m-am tot ascuns!
De gîndul meu ce-i doar un cuget,
o adiere, un declin!...

Să scriu despre iubire?
Ce-aș putea să scriu acuma?
Cîte rînduri mi-ar răpi iubirea
să scriu acuma despre trecut?

Să scriu despre iubire?

Să scriu despre iubire?

Să scriu ...?

N-aș putea privi în urma,
timpului trecut ce-a fost,
scriu în gînduri ce-i iubirea,
doar un freamăt, un ocol...

Să scriu despre iubire?
Aș mai scrie două rînduri,
două strofe de neuitat,
doar sunt sceptic și mă frămîntă,
iubirea ta ma-ntunecat!

Să scriu despre iubire!
Uite sincer cum se face,
dintr-un grai pierdut de mult,
fac cu har aceste rînduri,
ca un dar venit de sus!

Să scriu despre iubire?
Norii trec și-mi sapă-n cale,
îmi clădesc privirea-n zori,
mă uit spre cer, mă uit și doare,
călător ca ei mă văd și eu!...

Să scriu despre iubire?
Munții verzi ce-mi duc albastrul,
pomi înalți timizi, ursuzi,
lacul verde ce-i albastru
de iubire și refuz!

Ce culoare are iubirea ta?

Vin spre tin`, vin spre tin`!

Doar un pas spre tine vin`,
îi un pas pierdut în frig,
tu stai pe mal, suspini și cugeți
vin spre tin`, vin spre tin`!

Între noi se revarsa noaptea,
stelele ne cînta-n cor,
mă pierd în tine și-ntre vise
vin spre tin`, vin spre tin`!

Aud sunetul unor pași ce pleacă,
unor vorbe pierdute-n gînd,
îi doar un vis, un vis aleargă,
vin spre tin`, vin spre tin`!

Plîng lîngă amurgul inimii tale,
lîngă mîna ta pierdută-n vînt,
mă uit în zarea ce-i albastră,
vin spre tin`, vin spre tin`!

Octo

Îmi lipsești!
Octo, mă faci să suspin
după diminețile tale,
după vremea ta melancolică,
solitară și hulpavă de ploi!...
Ploaia tă îmi cînta ca un scripcar,
ca un zumzet de vioară,
mă ungea profund...

Ardeau lumănările pa masă,
seara, în timpul meu petrecut cu tin`,
priveam prin geam tăcerea ta albastră,
îți ascultam cîntecele instrumentale !...

Trîntesc cuvinte pe hîrtia-mi albă,
îmbătrînite parcă de acest amurg,
căci cerul singur, plînge seara,
plînge lin, plînge lin !...

Un gînd uscat pierdut devreme,
pierdut în seara de seceriș,
cuvinte-n Octo ușor fanate,
cu-n gînd baut, bătrîn, pierdut...

Octo, Octo, lumea-mi dragă,
îmi lipsești, ești cenușiu...
O vorbă singură-n tăcere,
un dor de mine, dor de gînd.

Mă pierd în cuget și isterie,
de dorul tău, Octo pierdut,
aștept să vii căci timpul doare,
Octo vii, Octo de duci...

E mult de atunci...

Ai fost ca un vînt,
ca o eternitate,
nimic altceva decît
murmurul indiferent al tăcerii,
golul prin care pășeam, gîndeam...
Ai venit ca o tăcere sublimă!

Iubeam liniștea cuvintelor tale,
strigătul tău efemer...

Țin minte fiecare amănunt al tău,
fiecare suflare, fiecare cuvînt rostit!

Acum, acuma îi o amenințare acea zi,
o uitare nevăzută, un gînd rămas,
o vorbă-n vînt în adiere...

Oh! Oftez și mă uit în zare,
nu văd decît, ceva, efemer
o lacrimă singură în gînd
stă să apară, trist...