Un anotimp în infern

Cît de seducătoare e furtuna ta de cuvinte!
Mă zvîcnești și mă simt fumegînd, năpădind
punțile dealurilor de cuvinte, de miresme dulci.

Ceasul trece anevoie. Îmi aduc aminte de
uraganele suferințelor mele, de acele zile
înainte să te ivești tu, să-ți cunosc numele...

Eu eram sinonimul perfect al chinului,
al singurătății... Eram ca și un pod singuratic
într-o vreme ploioasă, întunecat și murdar.

Visam palid și descompus la toate aceste!
Ceasuri de așteptare, de așteptare enervantă,
sugrumată. Nervii îmi cereau poruncitor odihnă.
Era zadarnic! Mă sileam să aștept liniștit.
Era acea liniște obsedantă ca o monotonie fără sfîrșit.
Viața interioară nu-mi mai funcționa. Eram palid
ca și nisipul unui deșert...

Oh! Cu cîtă disperare îmi amintesc acele zile,
acele zile petrecute pe acele bănci...
Ști tu care iubito!... Ți-am arătat noaptea trecută!

Nu voi uita niciodată legănatul crengilor
deasupra capului meu, erau ca într-o horă de unire,
parcă-mi dansau și-mi cîntau toate în cor;
Doar eu le priveam! Singur eram, singur visam!