Am trăit în intuneric atîta timp
încît ochii mei s-au obișnuit cu bezna.
Bezna a devenit lumea mea, lumina mea...
Eram hazardat de întuneric,
trăiam în el ca albina pe o floare,
mă culegeam cu miresmele nopții,
cu frica înspăimîntătoare a ecoului
a glasului tremurător din întuneric.
Îmi aduc aminte acele plăceri ale nopții,
acele "zile" petrecute ascuns de lume,
acele frisoane înspăimîntătoare ale trecutului
a zilelor înnecate de întrebări fără răspuns...
Doamne ce evadare am găsit în acest trup,
în trupul ei firav ca o libelulă,
ascultător ca și natura în ciripitul păsărilor.
Tînjesc destoinic în esența privirii ei,
în apăsarea pașilor timizi, calzi ca și laptele mamar.
O evadare prădată de sentimente-mi,
o dragoste a ta în mijlocul cuvintelor mele,
o romanță pierdută în valul regretării
și-un vers curat din suflet în pragul așteptării!