Freamăt al verbului "a fi"

Ajung să cred
că plutesc,
plutesc nestingherit
pe culmile disperării
şi mă văd tranşat,
estompat
cu umbrele îndulcite,
vag
într-un cadru
plin de oameni,
plin de mine,
de tine
şi de tot ce-i sceptic
într-o viaţă pămîntească.
Simt un vid
cum îmi cuprinde
mîinile şi mă ţine strîns legat,
legat în lanţuri cu viaţă
ce-mi vorbesc cuvinte demonice.
Văd cum totul se mişcă, are viaţă
pomii îmi vorbesc,
oamenii mă scuipă,
maşinile dansează
şi păsările-mi cîntă.
Sunt un mic pion
într-o mare tablă de sah,
unde regina îmi este
sufletul pereche,
dar nu pot să ajung la ea...
Eu, păşesc doar în faţă
şi nu pot privi înapoi,
privesc doar adversarul
şi mă simt flatat de cuvîntul ei.
Simt cum carnea mi se contractă
de vestejirea codrilor,
de cîntul surd
al animalelor plăpînde,
de urletul de groaza
ce-mi înveseleşte ascultarea.
Ah, cît aş vrea să nu mai fiu,
atunci cu putreziciune
aş putea să-ndur
acel macabru vis
ce încă-mi stă în cale,
încă-mi bîntuie mintea,
încă-mi bîntuie fericirea
şi suferinţa ce parea să-mi fie
doar un petec de pe mine.
Prin foc şi sabie
ascult tăcerea
unui freamat
ce-mi trezeşte
spiritul ascultător,
ascultător al cuvintelor
ce-mi joacă viaţa
ca şi-o poezie,
ca şi-un cîntec de opera,
ca şi-o piesă de teatru,
ca şi-o gravura artistică
inscripţionată pe sufletul meu...
Mă pierd odată cu soarele în apus
şi dispar ca roua dimineţii,
mă pierd în acelasi parc sfînt
unde-mi cînta seara,
seara si dimineata,
unde-s doar eu
şi nimeni nu-mi mai bate-n usă...