Gând

Tristețea, această rană a lucidității!

Gând

În criminalistică, clasificarea urmelor de reproducere, denumite și urme de formă, se creează prin contactul nemijlocit a două obiecte. Obiectul care, prin contactul realizat, își lasă o parte din caracteristicile sale pe celălalt obiect poartă denumirea de obiect creator de formă; obiectul pe care caracteristicile respective rămân imprimate se numește obiect primitor de urmă. În cazul contemporan, comunismul a fost și este, obiect creator de formă; poporul român va rămâne mereu un obiect primitor de urmă.

Faptă a urii

Ce cruntă e tăcerea lumii,
ce vremuri tulburi trăim acum;
ce tristă-i toamna funerară,
ce triști sunt oamenii pe drum.

Ce grea-i iubirea în noiembrie,
durere mută în acest calvar;
mame, tați își plâng copiii
în marșul vostru imoral.

Ce grea-i povara lumii noastre,
ardoare, chin, viciu fundamental;
- spațiul veșniciei voastre -
pseudonim al actului criminal! 

Anestezie de toamnă

Cât de mult aș vrea să fiu
rătăcit în intimitatea gândurilor mele,
să deschid poarta ființei mele și
patima mea să se reverse în valuri;

vreau să văd lacrimi de fericire,
să gust din credința mea,
să ascult glasul meu înălțător,
să plâng cu lacrimi nestăvilite.

Mă adâncesc tot mai adânc în mine însumi,
în adâncul cel mai tainic al ființei mele
și mă descompun în patima adevărului,
sub povara grea a singurătății.  

Portret

Avea privirea ca o mângâiere,
obrajii alintați cu o frumusețe negrăită
și pielea ei de un brun străveziu și imaculat;
apărea în amurg ca o purpură nocturnă...
Îmi aduc aminte de chipul
bucuriei tale lăuntrice.

Gând

Poporul român se închină în fața unor idoli, în fața unor oase ce sunt lipsite de o chintesență fundamentală în fața unui creator suprem. Ne-am creat „sfinți” din lejeritate, din incultură și incompetență. Să te zămislești într-un popor închinător la idoli, și după tot acest declin să speri la moralitate, pot spune că, această faptă este eșecul total al unei națiuni. Cum fericirea vine din naivitate, spunea Cioran, tot așa, refuzul adevărului vine din necunoaștere, neacceptare. Suntem un popor sortit declinului!

Gând

Existența ei era ca o făclie de lumină de la care îmi luam putere sufletească și trupească. Cuvintele ei erau purtătoare de duh, de gingășie și îmbrățișare.

Armă de supraviețuire

O, ce te-aș iubi până la lacrimi,
sub vuietul ușii ce s-ar putea deschide,
frenetic să îmi tremuri sub palmă bărbătească,
în deliciile fericirii și voluptatea iubirii!

Îndoială

Mă îndoiesc de iubire
și prin îndoială mă separ de lucruri,
de intimitatea organică,
de calitatea chinului „a fi”
și mă tulbur în aspectul existenței mele,
tot prin îndoială.
În scepticismul meu,
neliniști adânci și-au făcut prezența
și-n gândurile mele mă asociez cu cea mai
cruntă toamnă.
Ce odios sunt!

Sunt lipsit de convingeri,
de consistență și de idei...
nu pot înțelege ideea vieții!
Ce freamăt tulbur poate avea existența!
Ce șir de afirmații haotice!
Îmi revizuiesc epoca din care fac parte
și-ntr-un stil eseistic
îmi exprim cele mai neantizate stări;
niciodată nu voi vorbi despre fericire.
Fericirea este o ingeniozitate, o vehemență a neputinței.
Tot ceea ce știu să fac în acest prezent inutil,
în acest vacarm mitologic al vieții
este să mă prăbușesc în nimic! 

Sub culoarea roșie

Lui Corneliu Vadim Tudor 

Sunt ani rătăciți ai vremurilor noastre,
ani prăbușiți sub care-am suferit,
am trăit sub jugul marionetelor maculiste,
sub nume odioase nerostite aici.

Suntem prizonieri în propria noastră țară,
cum se face că ați consimțit să ne-nsoțiți?,
ne-ați dus pe-un drum fără scăpare...
jovial purtați costum capitalist!

Acum când toate apun fără-ntrebare,
voi, imbecili, instruiți în socialism,
dispreț față de semeni arătați în continuare,
voi, curve politice, în ștreang sper să sfârșiți.

Gând

Dacă o poți practica, singurătatea îți poate defini lumea; ea poate face contemporanul să devină infinit.

Ultima scrisoare

Nu am crezut că cerul poate plânge

și nu mi-am imaginat că Dumnezeu n-ar exista,

în timp ce maluri ard sub cerul liber,

ape curg râzând în gânduri spre calvar.

Toamna-i în pragul vieții noastre,

și când o privim, toamna-i ciungă,

ruptă parcă de schije ce-și aruncă lacrimi

tulburi, pline de praf și noroi

în drumul nostru solitar.

Oftăm obosiți în fiecare seară,

oftăm fără să citim, fără să iubim

și suntem istoviți de atâta bolboroseală,

uneori, de cenușiu, de moarte și de vis.

Toate aceste îmi aduc aminte de ziua

când ți-am pășit pentru prima dată în casă.

Camera ta avea tavanul foarte sus

și nici astăzi nu-mi pot imagina cum ajunsesem la tine.

Nu puteam să cred că sfera casei tale era o magie.

Mă simțeam ca un copil al străzii,

ca un orfan venit în casa unei regine.

Îmi aduc aminte cum pașii mei își lăsau amprenta

pe podeaua camerei tale - mergeam ca prin vis

și uitam pe unde treceam; totul era atât de ireal -

și nu pot uita comoditatea inimii tale,

cuvintele pe care le rosteai, lejeritatea

mâinilor tale de a gesticula și arta de a putea iubi.

Când m-am așezat pe scaunul din camera ta,

la masa din colțul din dreapta, cu o lampă înaltă

și un abajur de culoarea castanei, jos,

lângă piciorul abajurului stătea pierdută

o cutie plină de cărți despre Tarot.

Începuse să-mi fie teamă de tine, de ceea ce erai.

Camera trăia cu un semiîntuneric singur,

învelită de o respirație a ființei uitate.

Într-o zi îți voi spune ce înseamna ființa.

Nu-ți pot vorbi despre ființă pentru că

ființa se poate găsi în multe lucruri.

De exemplu, îți poți imagina un tablou de Modigliani?

Fiecare tablou are propria lui ființă!

Îmi mai aduc aminte de clipa când trebuia

să părăsesc locul tău magic, camera ta cu tavanul

foarte înalt. Îmi aduc aminte cum alergam peste podul

care despărțea orașul în două și nu voi putea uita

pașii tăi grăbiți în urma mea. Ce sentiment aș fi trăit

dacă mă opream? A trebuit să-mi ascund ființa în mâini,

să fug de frângeri care nu m-au putut vindeca.

Astăzi am rămas în continuare un nimic, un nimic absolut.

Acuma stau în bezna odăii mele și plâng,

și-mi mai aduc aminte de tot ceea ce am trăit, și mai ales,

de tot ceea ce aș fi putut să trăiesc. Privesc golul umbrit

al ființei mele și trăiesc cu sentimentul morții, și nu știu cum se face,

dar parcă n-am trăit niciodată printre oameni, în lumea aceasta.

Afară a venit toamna și natura freamătă sub picioarele

leșurilor verticale, sub tălpile imorale ale oamenilor.

Dar de ce vorbesc eu despre oameni? Afară plouă!

Norii sunt eroii pământului. Norii sunt mai puternici

decât razele soarelui și de fiecare dată când plouă,

îmi aduc aminte de ziua în care am părăsit camera

cu tavanul foarte înalt. Ce chin de atunci!

O, nebunie! Vino-n calea mea pentru-ntâia oara,

pentru noi, pentru dragoste și pământ,

deci vino tu, vino-n rugă și-n glasul meu de seară,

voiește să-mi trăiești în anii ce-au au pus a mia oară.

Smintit umblând și mereu în van purtându-mi toamna,

purtându-mi râsul înfiorător și singur, dar nu uita

că pașii mei îți vor auzi glasul, și groaza, și gândul

sub junghiul plin de umiliri. Cât de trist poate fi totul;

să te întorci în trecutul tău doar cu gândul

și să nu existe certitudinea unei întâmplări reale.

Mi-e dor să mor pe scaunul unde te-am cunoscut prima oară,

și mi-e dor de anii strâmbi ce s-au evaporat ca un nor

și de tot acest flux ce șterge fiecare urmă uitată

pe țărmul mării și fiecare dor pătimaș ce-l voi purta veșnic

în noi. Mi-e teamă pentru că nu-ți voi mai scrie niciodată!

Dialog

- Marius, tu crezi în Dumnezeu? Te văzusem cu Biblia în mână...

- Măi, depinde cu cine stau de vorbă!

Gând

Nici Dumnezeu nu poate fi fără întrerupere Dumnezeu. A fost o epocă, în care, pentru „câteva clipe” S-a umanizat.

Gând

Mormântu-i dovada celor care au trăit... simbolul unei vieți apuse!

Gând

Te lupți în credință ca și cum te-ai lupta împotriva unei boli pe care nu o cunoști. Aici, pe pământ, suntem încătușați ca Prometeu în stâncă și-mi dau seama că Dumnezeu ne-a abandonat. Când vom fi judecați, am impresia că nu vom avea dreptul la un avocat care ar fi trebuit să ne reprezinte în fața judecătorului suprem. Acel proces va fi o forfotă coruptă și ne vom asculta faptele pentru care am fost acuzați, și procurorul, adică Diavolul, el este cel care ne-a incriminat în proces. Cu toții suntem vinovați. Dacă omul ar fi avut curajul să triumfe eternitatea, ar fi ieșit din mediocritate și prin acest act l-aș fi văzut salvat.

Izbândă suspectă

Și uneori cobor în mine
ca-ntr-un mormânt;
sunt lipsit de recunoștință
pentru că n-am murit în somn.
Sunt obosit, plin de teamă,
plin de stări proaste
și simt dorința de a mă justifica,
uneori, de a mă sinucide.
M-am aruncat în propriul meu abis,
în propria mea lume poetică, unde,
toți poeții au murit.

Gând

Singura certitudine a omului rămâne moartea și bătrânețea, singurul destin.

Gând

Deși trăiesc o viață mediocră, ticăloasă chiar, mă pot lăuda că singurătatea mea face parte dintr-o altă lume, o lume unde nu-mi lipsește nimic. Singurătatea-i sinonimă cu imaginea mată a unui schizofren ce-și privește chipul oglindit în oglinda unui ospiciu.

Gând

Muzica lui Bach este o poezie interioară!, exact cum baletul este poezia mișcării.

O, ieri neiertător!

Cândva aveam șaptesprezece ani și mă plimbam singur.
Astăzi, nu știu cum se face, dar am rămas la fel de singur.
(Și nu mai am șaptesprezece ani!)
Au crescut anii, au crescut ca pomul vieții și noi,
noi nu ne-am schimbat în această creștere a timpului.
În adolescența mea am cunoscut prima iubire
și prima stare de plâns, și nu știu cum se face,
dar parcă toate aceste fapte, în creșterea timpului,
au fost ieri. Acest ieri a devenit neiertător!

Îmi aduc aminte de copiii cu care am copilărit și
mi-aduc aminte când umblam pe străzi cu tălpile goale.
Îmi mai aduc aminte când eram pedepsit și-mi mai aduc aminte
cum genunchii mi-au fost zdrobiți.
Acest ieri a devenit neiertător!

Îmi mai aduc aminte de fiecare toamnă a copilăriei;
a fost prima mea iubire, a fost primul meu plâns. 
O, ieri, ce timp secat și crunt, cât de dur
ți-ai așezat fruntea în fața ochilor mei căprui
și cât de crunt m-ai aruncat în aceste depărtări amăgitoare.
Cum ți-aș putea ierta văile tale adânci și chinul
pe care l-am simțit în fiecare strop de ploaie?
Acest ieri a devenit neiertător!
 

Gând

Toate acțiunile mele se dizolvă în substanța tragicului.

Dezechilibrare apatică

Și privindu-mă în răcoarea acestei dimineți,
în neantul singurătății mele,
în trezirea de a-mi practica îndoiala;
această aducătoare de slăbiciune și boală.
Sunt singurul om pe pământ ce mai visează!
Cine visează că visează este aproape de trezire,
spunea Novalis.
Privesc mersul acestor lucruri, al lumii ce pică,
al prezentului neantizat de verb și simt iuțeala
cu care noile mitologii ocupă locul celor vechi.
Viața noastră spirituală s-a spulberat,
s-a spulberat din mecanismul credinței tradiționale
și debordează în noi mituri, noi zei și sfinți.
Plouă cu sfinți peste mormântul unicului Dumnezeu,
acum, parcă, învechit și nici nu mai știu unde să privesc.
Sunt sceptic și m-am baricadat în sistemul meu
și-ncet mă pregătesc pentru luciditate, pentru așteptarea supremă.
Cu Bach pe fundal realizez că numai dezamăgirea
este sinceră, și „dezamăgitul trăiește sub cerul liber”,
spunea Savater.
Mi-l imaginez pe sceptic proiectat în singurătate,
incapabil să se integreze în contemporan, și mai ales,
într-o cultură, orfan de istorie, scepticul a pierdut
tot ceea ce-l putea proteja de distrugere,
spunea Savater.
Am căzut perpendicular în această lume
și m-am prăvălit ca un bolovan în mijlocul nebunilor
și m-am năucit fără ocolișuri, nemărginit de speranță
și eșec; ce paradox!
Poezia, de fapt, câteva cuvinte, au ajuns să mă zdrobească.
M-am reîntors în ispita necredinței,
în impuritatea sufletului și mă văd expulzat
din viață, dintr-o fericire gratuită
într-un destin convenabil al nimicului.

În frigul amintirii

De la un capăt la altul al vremii,
un plâns, un hohot și-un strigăt;
de la un drum la altul al serii,
un plâns, un hohot și-un strigăt.

Nu știu ce-i timpul, nici uitarea,
frenetic, absurd și trist mă cutremur;
nu știu ce-i timpul, nici visarea,
frenetic, absurd și trist mă cutremur.

Acele nopți când te privea tăcerea,
te sărutam tăcut cu pieptul dezgolit;
acele nopți când îți savuram privirea,
te sărutam tăcut cu pieptul dezgolit.

Mi-aduc aminte de noaptea adâncă,
târziu te iubeam cu ochii plânși;
mi-aduc aminte de noaptea tăcută,
târziu te iubeam cu ochii plânși.

Aruncat în Infern să-mi plâng nelegiuirea,
o stare, un moft și ceasuri treceau;
aruncat în Infern sau chemat la luptă,
o stare, un moft și ceasuri treceau.

Sunt zile și ani în drumul nostru,
și mai sunt încă, și nu mai sunt;
sunt zile și ani în târziul nostru,
și mai sunt încă, și nu mai sunt.

Gând

Mi-am imaginat că plutesc în derivă cu Universul!

Nesfârșită întindere de timp

Rupt de lume, mă ascund
în indiferență ca și arborii;
mă văd un obiect care privește
și simt lumea în declinul ei.
- Starea cu care am cele mai adânci afinități! -

Mă retrag în mine, în neantul meu
și ascult liniștea care-mi topește oasele,
acea liniște ce-mi stăpânește ființa
dinaintea genezei...

Sunt liniștea soarelui care apune,
zgomotul zdrobitor al supraviețuirii
și calea regăsită spre singurătatea supremă.

Gând

Cum poate omul condamna [sau nega?] suferința când Isus a venit pe pământ cu același scop?

Umbră și chin -distih-

Și-n timpul în care respir mi-e [auto]tortură,
m-am frământat pentru nimic, gust și erezie;

Gând

Tot vidul meu interior e de-o tristețe fără soluție.

O, sngurătate

Dacă eram o adiere de vânt
și-n fața ferestrei tale veghea un tei,
băteam atât de crunt, încât...
te-aș fi trezit în adieri.

Necunoscut, sau prieten vechi
îți sunt
și-mi pasă de banalitatea
existenței mele lângă tine...
Ascultă-mi glasul, te rog!...
Ruinele aleii tale
mi-a rănit călcâiul și
vântul continuă să bată fredonând;
-tăcerea coboară culoare-
(Aleea-i o stradă fără castane
ce-mi rănește mie pașii.)

N-am mai zâmbit de ieri
-atunci mi-am adus aminte că ești-
și tot ce mi-a rămas din ieri,
e zâmbetul pe care l-am zâmbit.
M-aș arunca îngenunchiat în pragul
ușii tale
-a sta în genunchi e simbolul
ideilor defuncte-
și dacă mi-ai deschide ușa
aș începe să te sărut în amonte.
M-ai întreba ce fac?
Mi-aș scăpa cartea din mână
și aș începe să-ți vorbesc despre nemurire,
despre mirosul cărților vechi
și despre plimbările din Parcul Civic;
-aici l-am întâlnit pe primul zeu-.

Plouă!...
Compoziția naturii, de fapt, ploaia,
este instrumentul singurătății și melodia întregirii
dintre statul în genunchi în fața ta și tu...
Dar ce păcat că sunt aici, grăbit și năucit;
tot ceea ce am mărturisit mai sus,
e-un vis nebun, nebănuit și trist.

Cioran

Mi-am adus aminte de durere,
mi-am adus aminte de Cioran;
singur stau și contemplu,
lângă un templu-i chipul lui Cioran.

Din dragoste

Chiar dacă-ntr-o zi ne vom iubi sau niciodată,
chiar dacă-ntr-o zi voi fi al tău sau, poate, niciodată!

Gând

Îmi odihnesc privirea privindu-te în ochii tăi pătimași ce emană văpăi inefabile și-ți simt trandafirii obrajilor ce-s singuri în zbuciumul sufletesc al existenței tale.

Așezat într-un aer lăuntric

Răzvan, omul pe care l-am cunoscut și care a sfidat toate legile naturii, nu are nicio legătură cu restul versurilor din poezie, pur și simplu mi-am adus aminte de el acolo unde nu-i și am vrut să-l reamintesc printre rânduri doar pentru simplul fapt că nu toată lumea uită. 

Mi-am adus aminte de plimbările mele solitare
și mi-am mai adus aminte că toamna mi te-a luat
și mi-am mai adus aminte de glasul tău sublim;
ce greu a fost totul, neantizat chiar
și nu-mi pot imagina prezentul așternut pe
acest chin fără chintesență - Răzvan, lumea te-a uitat! -
Îmi privesc amorțirea în singurătatea mea lăuntrică
și-n acest timp uitat mi-am adus aminte de Chopin.
Știu, Chopin nu are nicio legătură cu tot ceea ce am spus,
dar mi-am adus aminte că ne-am iubit ascultându-i
nocturnele și undeva în sudul camerei noastre,
Dunărea-și izbea sărutul agresiv de țărmul betonat.
Oh, să nu crezi că aș fi putut uita luna lui Martie,
să nu crezi că aș fi putut uita vreodată tencuiala
căzută în pragul ușii, să nu crezi că te-aș fi putut uita vreodată.
- Răzvan, lumea te-a uitat! -
Afară bate vântul și teiul din fața geamului îmi
dansează valsul amorțirii și mă scoate din casă cu
dorința nebună de-a mă pendula-n natură,
dar nu cred că pot găsi începutul unei foste întâmplări.
(Și plec printre râuri de lacrimi izvorâte din niște ochi
fermecători, din chipul unei femei frumoase; mă-ntreb
dacă iubirea se poate repeta - ce gând nebun -.
- Răzvan, lumea te-a uitat! -
Aș pleca cu tine-n lume; într-o lume-n care nu există lume
și aș fi foarte fericit dacă te-ai imagina cu mine măcar o zi.
După tot ceea ce s-a întâmplat între noi, nici în zi senină
norii nu s-au risipit. Sunt încă izbit de melancolia întipărită
pe chipul tău. „Ce frumoasă ești, îți spuneam atunci; parcă
și mai frumoasă decât atunci când ne-am întâlnit
pe malul Dunării. Ce ochi adânci și gânditori; asemenea ochi,
îmi spuneam, ar fi trebuit să-i facă Pallagi. Sunt copleșit
de cea mai adâncă deznădejde. - Răzvan, lumea te-a uitat! -
Încă trăiesc sub presiunea lacrimilor; această primă ușurare
a marilor dureri, această încercare de timp și acest eșec al
întâmplării noastre).
M-am așezat în Grădina Botanică, sub castanul pe care l-am privit
amândoi cu ochii mați, pe acea bancă pentru hobiți.
„Vine toamna”, îmi spuneai cu glasul stins. „Vara noastră
va rămâne o amintire care doare și o aducere-aminte a nopților
puține pe care le-am petrecut iubindu-ne pe nocturnele lui Chopin.”
- Răzvan, lumea te-a uitat! - De ce să tot vorbesc despre amintiri
ce s-au rătăcit în prezentul scuturat de vise?
Priveam în sufletul castanului și-mi imaginam că-n drepta mea
stă aceeași fizionomie conturată în propria mea durere.
- Răzvan, nu toată lumea te-a uitat -.

În fond

Deși sunt om în astă lume
și plâng, și râd, suspin ca voi;
un singur chin mi-e antonimic,
sunt mult mai singur decât voi.

Gând

Omul a orbit în suflet și și-a uitat dorința cea mai vie.

Gând

Lacrima, acest vapor al sufletului, prelingându-și tristețea-n mine!

Trâmbițele slavei

Din spulberul tristeții atât mai pot îmbrățișa
să-mi fac un ștreang al vieții, să cânt, să pot uita.
Mă-ndemn să-mi iert prezența și ochii să mi-nchid,
mă-ntorc în nemurirea, în lacrimi de zefir.
Nu știu dacă-mi lipsești în suflet, nu știu să mă exprim,
în fața lumii și-a durerii, mă pierd, mă simt învins.
(Mi-am clădit cuvinte pe înalte culmi).
O, ce dor m-apasă, ce chin în țelul meu,
flămândă-mi nebunia, cruzimea de-a fi eu.
În coastele tristeții, prezența-i fără rost,
în lungul drum al vieții, descântec fără rost.

Gând

În viață am jucat rolul nefericitului osândit la moarte!

In memoriam

lui Răzvan Enachev

Norii s-au adunat în amintirea ta
și noi suntem singuri și tot mai triști,
mi-am adus aminte de absența ta,
de chipul tău visând cu ochii închiși.
Timpul se scurge în tremurul uitării și noi, prietenii tăi,
privim morbid prezentul dintre noi;
nici nu știm, nu bănuim unde ești acuma,
nici nu visăm, nici nu gândim ce e cu noi. Afară-i frig,
amurg și plouă, afară-i greu și trist,
noi nu mai știm ce ești acuma, de ești vesel, de ești trist.
Sunt aici - și privesc la cărțile de pe jos - și au trecut luni
peste clipele în care îți făceai apariția printre noi. Timpul
- acest calvar al omului - ne va lua cu timpul și pe noi.
Pe Pământ nu există urmare, nici reîntoarcere pe acest drum
fără timp, fără realitate și fără închipuiri. Mă ridic domol
și pășesc spre fereastra, aproape mată, a uitării
și-n fața geamului îmi imaginez mormântul tău pe care nu l-am văzut.
Mi-aș dori să pot scormoni în adâncul pământului și să aflu
că sicriul tău este gol. Îmi șterg pomeții de lacrimi și revin
- cu Bach pe fundal - la foaia pe care am început să scriu aceste cuvinte.
Sunt la fel de pesimist ca și tine. Dar știi asta de mult. În mine,
tot ceea ce se întâmplă, totul este funebru și am ajuns să-mi imaginez
sufletul, de fapt, să-l asociez cu o stradă îngustă - nu meschină -,
pietruită, rece, înconjurată de case vechi prin care bântuie spiritul lui Cioran.
Această scenă a sufletului meu îți va spune adio.  

Gând

Din lejeritatea rătăcirii îmi modific pasiunile, uneori, mediocre.

Delir al lucidității

Sunt sclavul unei vieți ostile
și-atâția ani am bâjbâit visând,
mi-am dus singurătatea până-n nebunie,
această segregație-n care am suferit.

Sunt veșnicul lăsat, uitat al vieții,
un om îngenunchiat cu ochii plânși,
un paradox al vieții și-al uitării,
sunt omul singur specializat în plâns.

Nu-mi pare rău de țipătul lăuntric,
de forma mea atunci când plâng,
sunt idealul omului singur
sunt ploaia rece ce plânge pe pământ.

Și-acum când toți îmi veți citi trecutul
și gustul meu de-a mă diseca scriind,
sunt gloria încununată a neiertării,
sunt lacrima nefericirii pe acest pământ.

Gândurile îmi trosnesc surd în oase
și visele-mi sunt tăceri adânci și plâng,
îngenunchiat timid îmi cer iertare,
în fața vieții, în fața veșnicului amurg.

Gând

Deși sufăr de o tristețe cronică, știu că acest vârtej mediocru se măsoară și cu alte nevoi.

Gând

Sufăr de un soi de singurătate, o singurătate, parcă, fără țel, ceva de o solitudine îmbibată cu o alcătuire psihică, bolnavă, expresivă. Sunt un nimic în bătaia vieții.

Rătăcire

Sunt singur și nu știu dacă plâng
sau râd, dacă-s rece sau dacă-s cald,
nu știu de ce pășesc în șoapte,
nu știu de ce mă plâng în acest calvar.
Mi-aduc aminte de tine,
mi-aduc aminte cum te iubeam;
afară-i toamnă, deși-i primăvară,
afară nu-i senin pentru că-i ziua ta
și am ales solitudinea, nebunia singurătății
într-o lume fără certitudine;
sunt diferit, poate mat, anost sau mort.
Și așa tulbure cum sunt, da, tulbure,
mi-e dor de tine, de noi
și de plimbările nocturne și-nfrigurate -toate ale mele-.
Mi-e dor să te văd plângând
lângă al meu mormânt,
mi-e dor să-mi spui că-ți place Dostoievski, da,
geniul rus ce ți-a amprentat existența;
Cioran l-a citit de cinci ori integral, da, de cinci
și noi abia ne târâm prin cuvinte, prin prezent,
abia ne rostim dorul și te iubescul mediocru
și refuzăm frăția noastră, da, a poporului nostru
în această epocă barbară ce ne separă de iubire.
În viața noastră suntem blestemați
într-o țară în care plătim chirie,
eu sunt străin în țara mea,
cum morții sunt în veșnicie.
Și-mi plâng semenii nepăsători,
îi plâng la ei acasă,
nu am loc să viețuiesc normal,
într-o țară nefirească.
Și toate trec, așa se spune,
acest destin întunecat și mort,
nu vreau semeni la mormântu-mi,
nu vreau lacrimi fără rost.

Gând

Când străbat Civicul, liniștea e densă, absolută. Nici pașii creați nu mi se aud pe pământul reavăn și solitar. Sunt cuprins de o solitudine organică în timp ce alunec în întunericul singurătății pe potecile înguste, suspinând reținut și sceptic.

Să ne putem opri o secundă

Cu trupul gol savurez momentul
unei iubiri fără răspuns și fără glas;
un gând hoinar omoară timpul,
timpul scurt ce-a mai rămas.

Nu pot visa, nu pot gândi iubito
în vremea ce apune în glasul tău;
afară-i frig, se plânge și se cântă,
afară-i toamnă, va fi mereu.

Mi-e dor de nopțile-mi trecute,
mi-e dor de eu, Cioran și tu;
mi-e lipsă viața-mi fără tine,
mi-ești lipsă tu, expresie, anotimp. 

Mi-e trupul plumb de atâta nedumerire,
de atâtea ploi mortuare și delir;
măcar o imagine, măcar o secundă,
să facem o poveste din al meu mormânt.

Gând

Omul este un personaj al unui roman imperfect. Suntem personaje fără substanță, personaje în care nu s-a investit nimic spiritual; personajele unui autor socialist. - acest gând a fost zămislit sub presiunea unui Adagio de Handel.

Singurătate transcendentală

Frunzele au dispărut din ramuri
și acum ultimul gând se scurge,

stăm împreună, singurătatea și eu
până ce rămâne numai unul.

Gând

Misticismul este produsul minților rătăcite sau disfuncționale.

Valurile Dunării

N-am uitat valul Dunării
cum îmbrățișa inefabilul țărm al țării,
nu l-am uitat pe Chopin
dansând în bezna minunată a odăii.

Mi-aduc aminte de cuvintele tale,
de pașii tăi grăbiți, neadormiți;
mi-aduc aminte când ți-am plâns pe umăr,
în luciul Dunării ne-am oglindit.

Și timpul trece ca o amintire,
ca un cuvânt rostit cu ochii-nchiși;
o viață pe peron îmi este soarta,
alergând spre trenul pe care l-am pierdut.

Privesc în zare, în lumina înghețată,
călătorind prin timpul amețitor și lent,
mi-e dor adânc să te mai privesc deodată,
foarte adânc, adevărat și greu.

Mi-e mintea îngustată de atâtea luni livide,
trezindu-mă-n tăceri, în dimineți morbide;
privesc în țăndări, în oasele-mi topite,
în greutăți stradale, vise ne-mplinite. 

Gând

Închid ochii pentru a-mi ascunde lacrimile. În această zi voi practica mizantropia și nu voi permite contemporanilor să-mi savureze din chin.

Și-ai trecut pe lângă mine ca oricare alta

Și-ai trecut pe lângă mine ca oricare alta,
ca un gând pe care l-am uitat,
ca o amintire pe care mi-o aduc aminte,
adu-mi aminte să te pot uita.

Mă doare gândul nepăsării tale,
tălpile-ți amurg în pașii tăi,
mâinile-ți sunt toamnă veșnic călătoare...
trezește-mă când mor să nu te pierd.

Nici nebunia glasului pierdut agale
ce-și varsă-n  timp fragmente diavolești;
îți scriu aceste rânduri cu nepăsare,
acest cântec fredonat prin triste ploi.

Gând

Simbolurile durerii: Eu, Cioran, Bach, toamnă, singurătate. Simbolurile fericirii: idem

În destinderea momentului

Privesc, de fapt mi-aduc aminte
de toamna-n care ne-am iubit sorbiți,
cum nopțile se pierd, iubito în neștire
dar noi negăm iubirea prin gesturi și absurd.

Mi-e dor să-ți fie dor de mine,
de timpul vestejit în care noi am plâns,
mi-s ochii plânși de-atâta nebunie
de lipsa ta, tandrețe și delir.

Mi-aplec urechea la cântul tău nostalgic...
e atât de ușor să cred că ești aici;
simt apăsat cum doru-mi dă târcoale,
în lipsa ta... iubirea-i din ciulini.

Gând

Pleonasm: Cioran, eu, toamnă!

Prizonier al tăcerii

Mâinile mi-au crăpat
contemplând în timp
și mă mulțumesc cu
incredibilul prezent și
cu incredibilul trecut,
cu starea mea aflată în putrefacție
în această scufundare
invariabilă a existenței mele.

Neantul fără alternativă

Murim de la începutul zămislirii noastre și prin această prospețime, moartea nu și-a pierdut substanța. 

Sunt epuizat și-mbătat de absența viitorului,
de extazul sonor al sufletului disecat;
și simt nimicul absurd al vieții
pe această întindere a muzicii fără glas.

Mi-e dor să mor în inima nimicului
în predestinarea vârtejului ireal;
spintec liniștea trecutului retoric
anihilând savoarea morții voi fi încătușat.

Gând

Numai oamenii care suferă pot spune că au avut trecut și mai ales, vor avea un viitor destin. Suferința înseamnă luciditate, autenticitate. Suferința explică masacrul general al ființei. Când sufletul este posedat de fericire, acest animal al timpului, nu va fi capabil de conștiință. Fericirea este o expresie pură de viață, un fundament onto-retoric. În fericire ne manifestăm sinonimic; în suferință, vaticinar. 

Gând

„N-aș avea decât o mândrie: să devin un om de la care poeții ar putea învăța ceva” spunea Cioran în Cartea Amăgirilor. Dacă Cioran ar fi ajuns la nebunia de a-mi devora poeziile și dacă relația mea axială care îmi echilibrează ființa și îmi asigura supraviețuirea din cărțile sale ce-mi oferă calea spre triumf, m-ar fi iubit pentru că nu scriu pentru a ști, ci pentru a uita.

Nu-mi aduc aminte

Nu-mi aduc aminte, iubito, privirea ta
ce voce de amurg mă cutreiera cândva
să stau de veghe contemplând prin porturi
iar tu plângând, plângând mă vei uita.

Nu-mi aduc aminte nici zilele de ieri
nici pașii tăi mărunți cu unduiri de gală;
mi-e sufletul cuvânt, poate, poezie
și trupul tău mimând, orgasm de fericire.

Nu-mi aduc aminte când ți-am plâns pe umăr
nerostită soartă să te aud cântând
adio, totuși, primăvara vine, dar
tu iubito ești, departe tremurând.

Nu-mi aduc aminte ce este fericirea,
ce-nseamnă siguranța lipit de pieptul tău
ce dură-i despărțirea, plimbarea solitară
în raza care-aruncă tristeți în așteptare.

Gustul febril al singurătății

Sunt năvălit de acea stare a sufletului zdorbit,
de acei pași pe care-i fac cu inima încruntată
și mergând printre copaci știrbiți,
mi-aduc aminte de singurătate.
Norii ne plâng de milă!
Am mâinile trudite de atâta neputință,
cu gândul amorțit de neființă... privesc gol, de fapt,
privesc în golul acuzat al acestui izvor de neliniști,
al gesturilor de mișcare feministă,
și alerg prin singurătate cu genunchii zdrobiți...
Plouă în liniștea omenirii, în tăcerea obscură a vremii,
în mormântul glasului meu, al rănilor și-al firii.
Lumea nu-i clădită din iubire -poate-, nici natura
și toate oasele mi se topesc în frigul de afară.
Nu-i chiar atât de crunt un gând!
N-am păcătuit față de nimeni, dar m-am condamnat singur
și destinul mi-e absurd, haotic, poate, chiar nebun.
În mine zămislește un vârtej nebun de mângâiere,
mișcarea lumii într-o umbră de confuzii
și toate aceste lacrimi erau închinate omenirii.
Sunt absolutul imposibil al timpului,
fântână secată în mijloc de infern,
sunt aspirație de inconsistență, de dramă, luptă și căderi.
 

Nevăzut

Un nevăzător nu-și poate vedea lacrimile
decât atunci când lacrima-și alege drumul pribegiei
și când ochii-i plâng sub grea povară,
împotriva împovărătoare a moștenirii.

Cu lacrima rămasă în bezna adormirii
ce-și spală rușinea acelor zile de coșmar,
dansând înlăcrimat prin neantul ochilor singuri,
prin bezna oglinzii a sufletului murdar. 

Actual

În această noapte trecătoare,
cu zefir nervos, neiertător,
comunismul înflorește ca o floare,
ca un sindrom în acest popor.

Balada ființei

Auzim vuietul copacului atunci când cade
dar nu auzim pădurea cum vuiește de dureri
privim înmărmuriți la tot ce ne-nconjoară
la tot ce a fost, la ce va fi, va fi stingher.

Ne-am zămislit din durere femeiască
din drumul lung ce-i străbătut pe mii de căi
ne-am abătut de la credință și iertare
suportând declinul acestui biet popor. 

Nebunia se dobândește în singurătate
trezindu-ne amputați de vise și adevăr
suferim cu nostalgie în fiecare noapte
cu fiecare glas al celui din popor.

Simțim dificultăți în existență
în groaza pașilor zvâcniți și grei
și uneori - poate, zilnic - spaima ce ne apasă
într-o lume-n care suntem călători.

Gând

Hitler și-a arătat slăbiciunea prin cucerire, deoarece, e mai ușor să cucerești decât să stăpânești.

Cum plâng norii

Mă simt blând,
cum cade ploaia pe pământ.

S-a sfârșit timpul

„Dacă sufletul tău ar înțelege
ce rece-i ploaia fără cuvânt,
cum toamna-și plânge declinul morții,
cum -aceste timpuri-, sfiicios apun.
Mi-aduc aminte cum plâng norii
-pentru că afară era vreme ploioasă-, și
mi-aduc aminte că,
iubirea-i chinul oamenilor singuri
și aș putea povesti diletanților 
rătăcirea lor în creștinism.
- Ah, timpul! șoptește omul cu glasul stins;
atât mai poate spune omul, rătăcit și stins.
- Ah, dumneavoastră m-ați ucis!
timp netrebnic, nedecis,
să mor ucis de un timp atât de aspru și... sublim.”

Îmi întindeam privirea cu o nesfârșită milă
în această viață înconjurată de ziduri,
în această fortăreață fără ieșire,
în această temniță fără destin.
Trăiesc o nesfârșită nostalgie de trecut
și foarte târziu am început să privesc ochii din fața mea
și-mi aminteam fiecare pas al timpului care nu mă vroia deloc.
Ce paradoxală-i viața, parcă, fără rost.
Așadar, singurătatea poate fi supremație,
poate fi un cuvânt născut dintr-un gând,
o nemișcată izbândă a golului și-o lumină stranie pe pământ.
Atunci ea fusese, singurătatea, spaima amintirii
și-n după-amiaza aceea, când eram singur,
timpul se așeza mereu în fața ferestrei și-mi rostea numele.
Timpul mi-a spus că vorbele acestea
nu se vor sfârși niciodată.
Am îngenunchiat și-am început să plâng!
  

Gând

Dacă vreți să cunoașteți destinul României și destinul celor care trăiesc în această țară, trebuie doar să aflați câți oameni cinstiți și nevinovați zac prin închisori, și câți ticăloși și infractori se bucură de albul lumii de afară ce se amestecă în rana proaspătă a fiecărei dimineți.

Gând

Toată biografia lui Cioran este, de fapt, un testament al acestei lumi ostile pe care omul, acest leş vertical, nu o poate recunoaşte drept a sa. 

Prăbușirea lui octombrie

„Ea făcea parte dintre acele nefericite
pe care o chinuia propria ei închipuire
și se vedea pe cel mai aspru piedestal al timpului
și deasupra ei, nici cerul nu-și avea rostul.
O priveam sceptic în sufletu-i, poate, ceresc
și mă zvârcoleam pentru a-i găsi bunătatea dar,
de vreme ce sunt orbit de această suferință
-suferința unei certitudini inutile-,
mă tem că mai ales căutarea mi-e bătrână!
Nu-mi spun eu oare, câteodată: zădărnicie, zădărnicie?
Sunt desprins de spectacolele cele mai ciudate,
de lacrimile ei, de toate gândurile care frământau iubirea...
Cumplită nechibzuință!
Mi-aduc aminte de chipul ei sublim
ce răsărea dintre doi umeri frenetici, timizi,
care pusese cu totul stăpânire pe sufletul meu morbid...
-aproape că mă înspăimântă aceste-.”
Această născocire a existenței, această rugăciune a iubirii,
devenea o dureroasă neliniște a sufletului meu
și toate aceste cuvinte mi se risipeau pentru câteva clipe.

Gând

Scufundarea în singurătate este o eliberare de tot ceea ce este viu, contemporan, firesc. Din clipa zămislirii, știam ceea ce urma să mi se pregătească.

Gând

Un sinucigaş va fi mereu un diletant al fascinaţiei absolute!

Gând

România este boala căreia i-am căzut pradă, noi, românii, o glumă de prost gust.