Culcă-te odată!

O tulburare lăuntrică, ciudată
mă potolea din setea istovită a vieții;
dar nu-mi amintesc prea bine cum,
înspăimântat rosteam: culcă-te odată!

M-am lăsat furat de gânduri și de visuri
și mi-am înfrânt durerea și oftatul;
sub lumina tremurândă a candelei
un freamăt amintea: culcă-te odată!

Și-i tot mai noapte și-ntuneric
și bolta cerului e tot mai aspră;
sprijinit pe un perete tot mai rece
moartea-mi spune: culcă-te odată!

Și, pleacă viață, pleacă-n nebunie
spre zări ce-apun nepotrivit;
galop neașteptat și fornăit,
chin groaznic: culcă-te odată!

Ispitire

stau în umbra lumii
ca pe marginea prăpastiei
în blânda disperare
confuz și de prisos

născut cu ani în urmă
excese și rateuri
nu-mi iert iluzia vieții
din moft fiind muribund

și-am fost în disperare
și-n dulci mizantropii
cărarea-i tot mai aspră
tu moarte nu mai vii

Clipa care trece

Ah, sunt azvârlit pe un țărm pustiu,
la marginea unei lumi pierdute;
și-am fost și trist, pierdut rămân,
în fața unei uși închise.

Mă-ntreb, ce voci s-aud oftând în noapte,
ce amurg se plânge-n asfințit;
ce zări sfâșiate se mai înalță,
ce trist îmi bate inima acum.

Și avusesem fericirea-n mână
în pragul unui anotimp;
un pod crescuse peste mine,
peste flori, peste mormânt.

Și nu e zi, nici noapte sacră,
nici nopți cu dragoste și amintiri;
mi-e grea chemarea și prezența
pe țărmul obosit, vetust.

Păcat, nu sunt durerea

l-au durut picioarele crunt
și rezistența i se diminua la fiecare pas
și totuși, pășind, s-a îngrășat tot mai mult,
deși, degradarea fizică, se pare, a avut ceva negativ
asupra trupului. rațiunea îl părăsise
cu ceva timp în urmă
și după toată medicamentația prescrisă,
singur în casă,
se temea de un infarct, de o moarte zdrobitoare
într-o singurătate lugubră.

într-o dimineață se trezise brusc,
înainte de ora normală;
se ridică cu grijă, bâjbâi după baston
și târându-și picioarele nespălate spre baie,
prin mersul sacadat, tremura plângându-și
ultimele clipe ale vieții; clipea de două ori
la fiecare pas creat. respira numai o singură dată.
se oprea, în tot acest timp, în dreptul
bibliotecii din cameră și-i privea pe înțelepții
cu care-și trăise tinerețea:
„O, Cioran, ce mi-ai făcut!” își spunea
prin plânsul sacadat.

rezista din ce în ce mai greu.
nici nu mai mânca.
ceasul de pe noptieră nu mai fusese tras din anii trecuți;
se oprise  la ora 16 și 12 minute.

într-o zi și-a adus aminte că trăise
în frig aproape toată viața, deși
avusese casa lui care nu era prevăzută cu căldură.
citea în frig zilnic și lumânarea
se stingea de fiecare dată din lipsa geamurilor;
fața de pernă din fereastră și cartonul își
pierduse din rezistență.
curentul îl zdrobise cu presiune,
dar asta nu l-a oprit din pasiunea lui pentru citit.

într-o noapte, era undeva prin luna lui octombrie,
avusese un coșmar și se trezise plângând.
se visase pe o bancă, într-un parc,
stând ghemuit cu spatele spre trecători
și niște copii îl strigau pe nume,
dar refuza să se întoarcă;
niciodată nu-l strigase un copil pe nume.

i se părea că fiecare zi se repetă;
niciodată nu făcea ceva în plus sau în minus.
devenise un robot ce-și pierduse controlul
și nu făcea altceva, decât să-și imagineze
cum era când plutea în lichidul amniotic:
„O, ce trist a fost uscatul!”
își spunea prăbușindu-se spre pământ.

Gând

Bach este calea spre Absolut, forța spirituală nemărginită în timp și spațiu.

Ne vom întoarce așa cum am venit

părăsi-vom lumea de prezența voastră
la umbra fericirii revărsați în dor
mândră-i starea neputinței noastre
inima-mi se plânge într-un ritm sonor

cerșetori de clipe în umbra istoriei noastre
cu inima scăldată  în plăcerea ei
cu ochii scoși și mintea profanată
robiți în moftul lumii al recelui izvor

puțini am fost puțin ne va rămâne
din lupta ce ne poartă spre diferite zări
durerea-i templul zămislirii noastre
subtil spre moarte alergăm

Gând

- Ai uitat, oare, ce sunt lucrurile acestea?
- Ai dreptate, dar sunt lucruri la care oamenii aceștia râvnesc la ele din toată inima. Dacă la vot te referi...
- Da, la vot! Și din cauza lor vrei să fii nebun și tu?
- Am fost odată un popor plin de fericire, dar am pierdut-o, nu știu cum.
- Prin pușcăriile comuniste, acolo și-a pierdut românul fericirea și speranța și nu numai...
- Păi, și atunci, cum rămâne cu ăștia pe care-i votăm?
- Cea mai bună cale de a te răzbuna împotriva răufăcătorilor este de a nu deveni la fel ca ei, spunea Aurelius.
- Adică, voi fi responsabil dacă-i votez? (...)
- Tinerii contemporani ar trebui să se debaraseze de partidele politice și să-și vadă de lecții și cărți pentru că, atâta timp cât îmbrățișează un partid în capitalism, arată semne clare că prezența lor acolo e o iluzie. E ca și cum te-ai îndrăgosti de o vrabie care zboară pe deasupra, dar care dispare din privirea ta la prima clipită. Politicienii sunt ca acei actori care ies din scena înainte de a se termina piesa. Înțelegi?
- Nu voi înțelege niciodată!...
- Atunci, du-te la vot.

Gândul schițează

Și-n tăcerea deplină a unei nopți absurde,
din abisul căderii în dureri;
un Bach timid se mai aude,
spre slava unui Dumnezeu absent.

O, durere, zâmbet și oftat,
ce-ți zbieri osânda de cuvinte;
aceste stări a-ngenuncheat,
un popor cu stări de plânset.

 

Gând

Epictet e singurul care a reușit să-mi răscumpere înțelegerea în menirea verbului pe pământ, să înțeleg rostul rațiunii mele și mai ales, să înțeleg de ce sunt. În Epictet am găsit răspunsul unei întrebări cu care mă luptasem mai bine de un deceniu. Tristețea e cel mai temeinic moft!

Inima-mi se-avântă

Să treci prin singurătate,
e ca și cum te-ai înfunda în
întuneric. Și pășești singur,
cu suspin și plânset, cu strigăt
rătăcitor la adresa umbrei tale.

O, această umbră fidelă de care
nu scăpăm; această umbră ce rătăcește
cu noi în chinuri întinse;
această umbră sumbră, zveltă,
ce-ngână prezența noastră, moartea
vechilor zei și fiecare oftat
frivol al strămoșilor noștri;

O, platonică iubire între noi
și umbra noastră, între cer și pământ;
la căpătâiul meu să zacă,
umbra unui cunoscut;
să fiu privit blând și cu mirare
de dorul greu ce-l port în gând.

Sub freamăt

Cu lacrima dansându-ți pe obrazul stâng,
Pe o bancă tristă, te văd tremurând;
Prevăd în amuțire drumul spre colind,
Spre sânu-ți gol de zare, te iubesc visând.

Un cântec de vioară ce apune sfânt,
Acolo-i Boccherini și te văd plângând;
O spaimă mă cuprinde și gândesc mimând,
Să gust din vinul serii, la pieptu-ți muribund.

Și mâna ta cea sfântă o găsesc timid
Mă clatin în iubire pe-acest pământ sordid;
Retrăiesc cu tine refrenul de demult
Slăvindu-ți în neștire, trupul fremătând.

Mirajul întâlnirii, feeric și divin,
Scăldat în frumusețea amanților cuprinși...
De strigătul nădejdii, tainic și sublim,
Îți sorb prezența vie sub cerul sângerând. 

O scenă

Mi-am adus aminte că,
în ziua când o întâlnisem prima data -
(eram undeva vis a vis de o linie de tramvai
și la dreapta mea, chiparoși maturi ne priveau
sfâșietori), îi sărutasem mâna, după ce-i spusesem,
sărut mâna! O clipă, am privit-o străin, însă,
îmi amintesc cuvintele ei cu care am fost întâmpinat,
de prezența ei feminină, smulsă, parcă,
dintr-o altă epocă. Venise - îmi aduc bine aminte -
din țara lui Cioran și Ionesco și avea o trăsătură
tulburătoare pe chip; ce ziduri, ce oameni, ce miros,
spunea cu glasul stins. M-a luat de braț și
ne-am îndreptat spre o cafenea cu spirit francez;
cât de departe suntem de cultură, Marius!
îngâna în momentul în care i-am oferit locul.

M-am așezat în fața ei, am prins-o de mână
și-i vorbeam despre momentele mele petrecute cu Cioran,
dar prin fereastra murdară, zgomote de utilaje grele
ne tulburau cuvintele. Afară, după fereastra murdară,
domina o dimineață răcoroasă, grea, unde oamenii
pășeau grăbiți spre locul de muncă, sărind de pe
o cărămidă pe alta pentru a-și feri gleznele de
o ușoară accidentare. - nu mai pot opri acea dimineață -
să nu fi fost eu acolo? -. cu neputință îmi aduc aminte
de spaima unei ușoare despărțiri; ce calvar plutea în mine.
Să nu fi fost nimic adevărat? Tot ceea ce am spus mai sus,
pot spune, e o imagine destul de vetustă,
o amintire pe care o revezi într-o fotografie
și-ți aduci aminte, atât de bine, de parcă, totul a fost ieri.

O, acest ieri neiertător; acest ieri ce domină
reîntoarcerea privirii și cine mai știe ce fel de obiceiuri,
bune sau crunte; acest ieri ce face parte din trecerea
timpului fără ca noi să ne dăm seama și umblăm,
uneori, nepăsători printr-un viitor ce va deveni ieri;
ca pagina citită a unui roman și din când în când,
ne reîntoarcem să citim printre rânduri.
Totul se răstoarnă alergând spre amurg,
adică spre moarte și uităm această alunecare
spre nimic, spre o lume fâșâită de umbre.   

Gând

Cea mai pură sinucidere o mărturisești din rațiune, nu din depresie!

Gând

Isaia mărturisește undeva în capitolul 42: Și totuși poporul acesta este un popor prădat și jefuit! Toți zac înlănțuiți în peșteri, și înfundați în temnițe. Sunt lăsați de pradă, și nimeni nu-i scapă! Jefuiți, și nimeni nu zice: Dă înapoi! – parcă, pușcăriile comuniste. Cine dintre voi, însă, pleacă urechea la aceste lucruri? – parcă, niciun contemporan. Cine vrea să ia aminte la ele și să asculte pe viitor? – o mână de oameni. Asta se întâmplă cu poporul român, un popor ce nu-și acceptă trecutul și nu dorește să ia aminte la viitor. Un popor care se încăpățânează să nu mai învețe. Spunea Nae Ionescu undeva: „Cu cât o națiune e mai formată, cu atât asimilează mai puțin! Să ne înțelegem.”

Peisaj profan

uneori îmi imaginez că sunt orb
și alerg prin văi necunoscute;
îmi imaginez că sunt olog
și-ndur la poarta ta iubito

și lupt viteaz precum Tezeu
uitând să-mi mai întorc privirea;
înfrânt de salva pașilor tăi
tremurând ca un ostaș aievea

Unei actrițe

îmi aduc aminte de adolescență
când nu știam ce-nseamnă a iubi
mi-aduc aminte din copilărie
când știam ce-i teama de-a muri

îmi aduc aminte cum le plimbam de mână
și nu știam ce-nseamnă un gest profund
un sărut un pas un salt și-o nebunie
nimic nu-i mai frumos pe-acest pământ

și toate au fost și nu vor să mai fie
într-un trecut încătușat și amorțit
acest prezent ce-i aspră nebunie
într-un amurg providențial orbit

și știu ce-nseamnă acum iubirea
într-un Univers bătrân ucis
necunoscut mi-e chipul tău iubito
pe strada unde-mi plâng acum

N-am bănuit vreodată că voi bănui

De ceva timp mă privesc cu suspiciune
și nu știu de-s eu sau altcineva;
de ceva timp, timpul se duce,
de fapt, trec prin timp fiind altcineva.

De ceva vreme iubirea se scurge
și-i privită suspect de cineva;
de ceva vreme, vremea se tot schimbă,
de fapt, iubirea-i vremea din timpul cuiva.

De ceva epoci omul se plânge
și-și urlă schimbarea din istoria sa;
de ceva epoci se ruinează-n suflet
de fapt, ruina-i prezentă în epoca sa.

De ceva timp pe culmi îmi este gândul,
sub cerul azur e prezența mea;
cu oasele frânte, talpa mă duce
spre iadul în care alergam cândva.

De ceva vreme toamna-i mai scurtă
și zâmbetul piere pe fața cuiva;
tot absentăm din calea cea bună,
dezastrul născut din epoca Sa.

De ceva epoci moartea n-apune,
actori distinși cârmuiesc un neam;
obuze se nasc pe câmpuri de luptă,
flori ofilite în ghiveciul din geam.

Simetria prăbușirii

e atât de târziu în așteptare
în iubirea ta ce-a zămislit profund
un cântec trist o notă muzicală
prin timpul scurt în care ne iubim

nu mai știu ce-i dragostea flămândă
pasul tău pierdut în fața mea
nu mai știu unde mi-e gândul
liniștea prezența ta

mi-e mut amurgul și durerea
și-n beznă mă ascund scriind
timp sonor duios separă
dragostea sub care suferim

nu e zi nici veac nici veșnicie
de-ar fi vreodată să nu murim
o simplă stare o simplă nebunie
o dragoste născută din declin

Fără punct de spirjin

M-aș rostogoli în dorul tău
pe pământul dureros al ploii
să-mi frământ pasul cochet
absurd din calea vieții

O ce viață cenușie
din pulsații eternități erup
cuget amețit din adâncul tragic
nebănuit sfârșit vârtej fluid

Ce faptă orchestrată în nebunie
entuziasm absurd de amețeli
dragoste erotică a două cărnuri
în strigătul efeb de dor

Dorul întunecat al plecării tale
sub cortine trase în veșnicii
unde mai există finalitate?
în dansul morții interzis

În umbră de castan

Dintr-o dată mi-am adus aminte
de acea delicată dimineață a primăverii,
de ființa ta care m-a îmblânzit
pe malul unei ape tulburi și-n tot acel timp,
ai reușit să-mi oferi acea tardivă provocare
într-un moment banal al trăirii mele.
Totul trepida în juru-mi!
Ne cunoscusem într-un anotimp tânăr
și nevrotic, trezit din hibernare,
din adâncul sticlos și epuizat al scrâșnetului,
trezit din pâcla și frigul care mi-a pătruns în oase,
din graba semenilor noștri,
din orizontul tot mai vânat, subțire și uitat
în amețeala infinitului;
sleit de puteri și curaj mi-am acoperit orbitele,
sprâncenele și chipul, și din nostalgie,
din evadarea ființei îți scriu acuzându-mi lașitatea,
vinovăția pe care mi-o ascund îndelung și
trebuie să recunosc că mi-am șters pomeții,
masca nădușită din colcăiala tenebroasă
din starea mea de anotimp juvenil și alert,
din agitația zilelor și foșnetul ondulat, metalic
al singurătății în vârtejuri încrustate sub suferința întrebărilor,
zădărnicia hazardului și a liniștii utopice
ce mi-a dărâmat prezentul;
nu m-am încrezut în vorbele banale,
în gesturi de politețe frânte, indecise
în lingușirea cuvintelor aparent senine și
mi-am gradat primejdia inexistentă în care mă scăldam,
în amorțirea tristelor gânduri ratate sub care slujeam...
Existența mi-a imprimat semne înșelătoare și
am hoinărit ca un vagabond cuprins  de spaimă
în curbura hăituită de nenorociri și nu-mi pot ierta
sulfuroasa ceață a plecării,
a părăsirii camerei cu tavanul foarte înalt;
o, ce vibrație a tăcerii se născuse în aprilie,
ce doamnă stăruia învăluind imperceptibilul
și nu avusesem curajul să o înfrunt,
să-i vorbesc despre mirajul viitorului,
despre candoarea pasiunii și a singurătății ideale...
Se trezește amurgul izbucnind în lacrimi
și se golesc parcurile cu grabă de pustiu,
apune timpul în voioșia acea piezișă,
în liniștea vicleană de când m-am sinucis.

Pantomimă

arbor verde ce dansează
în bătaia vântului senin
lumea asta-i tot mai mată
tot mai greu e pe pământ

printre frunze printre ramuri
lupte grele se depun
mai pasiv decât românul
trestie legănată-n vânt

nu e zi nici dimineață
nici amurg fără suspin
țara mea e defrișată
stând la sobă contemplând

lamentați de-atâtea vorbe
revoluții lupte fără rost
acest leș ieșit în stradă
omul veșnic fără rost

n-ai curaj să întorci capul
ochii să-i deschizi plângând
acest tremur ne separă
de iubire și de plâns

și uite așa complicii noștri
răsăriți dintr-un văzduh
fluturau parșiv sacoul
unui timp demult apus

Gând

Poezia, acea tăcere răbufnită-n ecou! sau, acel ecou răbufnit din tăcere?!

Gând

Prietenia dintre doi oameni ar fi trebuit să fie ca Universul, în expansiune. Îți arunci toată încrederea în el și-ți dai drumul în acea relație ca-ntr-un picaj infinit, fără să pui la socoteală că ceva te-ar putea zdrobi în tot cursul căderii tale. Culmea, tot timpul se întâmplă să fii mințit și după ce-ți arunci sufletul în golul suprem, realizezi că acel univers are un final și te zdrobești de el cu cea mai adâncă durere rămânând acolo, sfâșiat.

Gând

Uman vorbind, instigatorii tardivi ai epocii, cei care-și fac uitat trecutul, au reușit prin împrejurări vizibile să-l prăbușească pe omul actual în cea mai catastrofală insomnie.

N-am bănuit că singurătatea...

Când toate-mi plâng în juru-mi,
când totu-i mat și fără rost,
când singur stau sub lumea plânsă,
nicio stare, niciun moft.

Noaptea a pătruns nerăbdătoare
și tot stau, și stau, și stau;
nicio voce de vioară,
nicio mână să îmi bată-n geam.

Numai eu mă plâng aievea
și mă zbat pe înălțimi de dor,
nici coline, nici adâncuri,
amuțind mă pierd în zori.

Ce-ar mai fi o amintire?
un pas pierdut, un pas-napoi;
să tot scrii despre iubire,
despre moarte, despre dor.

O, viață plină de delicii!

Să pășești îndurerat în lume,
În timpul scurt ce-a mai rămas,
Să uiți de moarte și de tine,
Să-ncerci să uiți ca-i fost cândva.
Ce greu e amurgul și iubirea
Când aștepți din zori până târziu,
Când plângi sub lumea povârnită,
Ruinat de gânduri în genunchi.
Pe lume apasă greu durerea,
Absurdul somn necunoscut,
Ne-am înălțat prin suferință,
Deasupra Coloanei lui Brâncuși.
Dansăm mascați în balul vieții,
Fugim de moarte înspăimântați;
Flăcări ard în drumul nostru,
De rugăciuni mânjite încununați.
Incomodați, orbiți de atâta suferință,
De îndoială, moft - anesteziați -
Curând voi părăsi viața stupidă,
Stupidul gest cea mai rămas!

Departe de Pământ

Mi-e greu să cred că mai trăiesc
sub timpul efemer ce-apasă,
pe frontul crunt mă-ndrept acum,
să fug din lumea toată.

Când singur mă numesc e jale
și știu că toate-s reci în calea mea,
aș vrea s-alerg desculț prin ploaie
să uit de viața mea.

Nu-i nici beznă, nici lumină,
niciun ram să mă agăț,
tot ce văd e golul lumii,
golul simplului ceresc. 

Gând

Când omului îi lipsește capacitatea de a suferi, acelui om nu-i rămâne altceva decât goana îndurerată spre o fericire utopică. Suferința-i statică, în timp ce fericirea, nu-i altceva decât o suferință mobilă.

Dimensiune lăuntrică

Dragostea-i licoarea eului,
pasul ce l-ai lăsat în umbră;
dragostea-i supremul fiecare,
răsărit de soare și apus.

Și-n splendoare și-n durere,
în timp ne prăbușim sublim;
dragostea-i abisul contemplării,
cuvânt îndepărtat de trăsături.

Gând

Dacă fiecare poezie ar fi urmată de o sinucidere, poezia ar deveni un act preparatoriu din unghi de vedere medico-legal. 

Posteritatea

nimic comun cu mine însumi
cu urgia mascaradei ce-i aici
aici în adăpostul limbii române
în tragedia colectivă  de flămânzi

ne refugiem amuzați de măștile rutinei
spulberând ruina unor măscărici
zgribuliți uitați pe scena lumii
noi actori veșnic îmbătrâniți

oare ce mai e ce mai rămâne
din omenescul verb a fi
decenii mediocre ne ascund trecutul
din bezna comunistă bâjbâim

sublimă limbă patrie-mamă
în drumul crunt spre capitalism
avem onoarea de a fi singurii
în călătoria inedită suferim

Uitat pe țărm

Mi-e dor de ieri, de astăzi și de mâine,
de răsăritul veșnic dintre noi;
neterminată dragoste ne va rămâne,
în toropeala gândului din noi...

Contemplam splendida-ți ființă,
cu calm, tristețe și absurd;
uitat pe malul despărțirii noastre,
cu lună, cu falnicul amurg...

Tristețe palidă a serii

Mă lupt cu mine însumi
cu neliniștit, exagerări și vis
mă lupt plimându-mă-ntr-o lume
cu traume și delir...

nici nu m-ai lăsat să-ți spun
ce simt, ce vreau, ce mi-am dorit
plimbându-mă pe străzi pustii
supremul verb de-a nu mai fi

ce vreme zumzăind apune
agitați frați și surori plângând
neamul meu nu-și mai revine
din agitația timpului pierdut

mi-e greu, mi-e foame și mi-e frig
mi-e dor de ieri și-alaltăieri
invincibilă tristețe înecată-n gând
o fericire, oriunde-ai fi.

Gând

Ateismul contemporan a ajuns una dintre cele mai deplorabile forme de convingere care, prin două argumente tânguitoare îi crește ateului reputația în fața omului mediocru. Ceva sinonimic a ajuns și acceptarea sodomiților și mai ales, oferirea copiilor spre adopție de către acești sodomiți inconștienți care vor schimba cursul unei societăți – deja – infecte; din nou, argumente tânguitoare cum că, sufletul adoptat va fi crescut în dragoste și armonie. (...)

Gând

Vorbeam cu Mihai despre moartea lui Brâncuși și Ionescu cum că, toată lumea tace și nimeni nu a scris un articol legat de însemnătatea acestui eveniment și-n timp ce mergeam alături de el, mi-am adus aminte de intelectualii români rămași definitiv în Paris; m-am gândit la ceva comic în acest sens: L`Oreal Paris! Pentru că merităm...

Ții minte-ntâia mea călcare?

Din când în când te voi călca pe picior,
te voi călca să-ți aduci aminte că sunt;
va fi vânt, va fi ploaie, va fi gând,
vijelioase stări răsărite din pământ.

Și-ți aduci aminte întâia mea călcare?,
flori răsăreau de nicăieri, păduri defrișate
se chinuiau să nu moară, în timp ce eu,
cu pasul viscolind, te călcam a doua oară.

Nu mai știu dacă te-am călcat a treia oară,
rătăcind în aroma vremurilor târzii,
târziul cățărat peste timpuri solitare,
în pasul întunecat ce ne calcă în pământ!

Gând

Suntem o adunătură de resortisanți!

Peisaj amuțit

Singurătății

Sufletul mi-e călător prin altă lume,
nu pot să știu în ce mă regăsesc,
de fapt, această stare fără nume,
această stare în care nu mai cred!

Și orice gând, orice simțire,
să ai mereu tot mai puțin,
să nu te simți ivit de lume,
să te plângi mereu în asfințit.

În mijlocul oamenilor trăiesc
și nu pentru gândul lor neînțeles,
și ție ți se pare că seara-i armonioasă,
pașii tăi repezi și gândul meu de piatră!

Amorfă de slavă

Eu te voi revedea în timp ce tu mă vei vedea,
în ploaia ce se adună, nori ce vor cânta;
dragostea gemu de frământare-n tine,
în valul trist al vremii, de mine și de tine! 

Un gând letargic

Va fi târziu și va fi seară
și n-ai să pleci de aici, ai să vezi;
periferia suferinței te așteaptă,
și n-ai să pleci de aici, ai să vezi!
Mi-e dor de tine în fiecare seară,
și n-ai să fugi de aici, ai să vezi;
mă dor oasele în fiecare seară,
și n-ai să fugi de aici, ai să vezi!
Nici gând, nici mângâiere
și-ai să plângi, ai să vezi;
nici eu, nici tu, o clipă de uitare
și-ai să plângi, ai să vezi!
Intensitatea clipei se sfârșește
și-am să mor într-o zi, ai să vezi;
sunt freamătul sideral al pustietății
și-am să mor într-o zi, ai să vezi!

Gând

Dacă toți oamenii ar sfârși în același timp; să nu ne mai plângem unii pe alții!

Gând

Sinuciderea este actul unilateral, personal și [i]revocabil prin care o persoană, numită sinucigaș, dispune, în una dintre formele imorale cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.

Vezi Testamentul din Noul Cod Civil, Noțiunea Testamentului, Art. 1034

Gând

mergând pe stradă îngândurat
cu gândul unui fiu defunct
sub cerul liber nestemat
sunt pașii mei pierduți în vânt

nici gândul că te aveam cândva
c-am fost un singur trup un singur cuget
o singură inima bătea cândva
sunt lacrimi amorțite-n plânset

un vânt adie un pas grăbit
spre groapa ce ne-așteaptă
sicrie reci din lemn bătrân
cenușa să ne-o poarte

și noi vom fi toți rătăciți
pe-acest pământ nostalgic
și gândul nostru tot mai mut
zace-ntr-un siciriu nostalgic

Trupul meu e mistuit de foc

Trupul mi-e mistuit de foc,
de privirea ta arzătoare și grea;
iubire spectrală varsă ființa ta,
iubire lipsită de culoare.

Arzând înfipt în ceruri târzii,
singur și sceptic, stânjenit și viu;
îți simt iubirea zdrobită-n fervent,
-văpăi misterioase, deznădejde și eu-.

Nici urmă de mine, nici urmă de tine,
în trupul meu mistuit de foc;
stări schingiuite în clipe trăite,
-în pragul ființei tale, eu am să mor-! 

Gând

Marianus Lombardus: „Bine ai venit, prietene, în această parte a lumii unde nu ești socotit străin”. Dacă am fi fost întâmpinați cu aceste cuvinte imediat după zămislire, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

Amețitoare tăceri

Mă-ntorc în amintiri,
în vremuri ce m-au răpus;
nopți nedormite
și zile fără apus!

Contemplu în clipire,
în anii scurși, ostili;
solitudine în urlet,
dezordine și plâns!

Și-n calea-mi pietruită,
pași pierduți în fum;
o voce greu s-aude,
final fără răspuns! 

Galicism

Și-n langoarea dimineții
și-n frigul ce s-a năpustit;
emergent al fericirii,
imersiunea verbului „a fi”.

Disforia mi-e părinte
diletant al vieții, disimulat;
epifanie nerostită,
portativul veșnic necântat!

Eversiune

Mă cheamă tristețea, instrument al părtinirii
și starea mea de astăzi, îndoieli de ieri;
toată lumea știe că pașii îmi sunt repezi,
eul inadmisibil, statornic în căderi!

Gând

Nu există fericire sau amăgire, doar gândirea le deslușește pe toate!

Definiția dragostei

Dragostea nu este o speranță utopică
o rațiune inconștientă și
nici o scenă de un patetism extrem
ci un deliciu pătimaș prielnic naturii umane!