Gândul zilei

„Te-aș iubi sub valurile degetelor lui Chopin!”

Nostalgie

Toamnei mele

Mă gândesc la lacrimile pe care nu le-am visat,

lacrimile pe care nu am putut să le plâng;

nimeni nu poate aparține acestei lumi mai 

puțin decât noi - motivul lacrimilor noastre.

Îmi simt carnea cum plânge, oasele și existența,

îmi simt sângele îndoit de lacrimi, privirea;

pleoapele-mi plâng la fiecare dor al clipirii,

la fiecare dor în absența ta fizică și dureroasă;

o, de-aș putea să nu mai plâng în absența ta

și prezența ta să-mi descopere existența inefablă

și-n murmurul amurgului să ne dăruim veșniciei noastre

meditând sub cerul locuit de suflete înaripate ale demiurgului.

De-ar fi să mor în aceste clipe oglindite în tristețe

m-aș îneca cu propriile mele lacrimi lăuntrice ale absenței

și dorul apăsat în singurătatea deplină  a verbului 

m-ar transforma-n sentimentul declinului nostalgic.

Gândul zilei

„Dacă oglinda ne-ar privi, am fi noi atât de curați încât să-i putem reflecta propria imagine?”

Gândul zilei

„Asupra mea s-a revărsat un potop de agonii!”

Un adevărat desfrâu tomnatic

Toamnei mele

Îmi este frig!

Mâinile mi-au fost cuprinse

de-un albastru greu;

mă ating cu degetele mâinii stângi

și zămislesc urma aprigă 

a unei amprente singure, 

solitare

și tu,

tu ești departe de ambientul iernii

și toamna noastră nu s-a sfârșit

în acest început de haos

al unei ierni făurite

în iluzia unui labirint lacustru.

Gândul zilei

„Nu am decât o singură religie: Empirismul!”

Gândul zilei - Despre trădare -

„Trădarea este rușinea care se pedepsește cu pierderea onoarei. Trădarea îți modifică actualitatea, îți anihiliează identitatea pentru a o înlocui cu una nouă. Diavolul este un înger exilat, un înger aflat în declin: trădătorul lui Dumnezeu! Trădarea, cu cât este mai lugubră, cu atât mai mult îi acordă inculpatului o înălțime întunecată, ratată, spulberată.”

Gândul zilei

„Totul este suferință; valoarea unei vești fatele!”

Gândul zilei - damnat -

„Aceasta este dezolarea pură a omului; tortura ostentativă a gândurilor!”

Dragoste

Toamnei mele

Sufletul meu era un costum albastru-deschis de culoarea cerului;
l-am lăsat pe-o stâncă, aridă, pe-un țărm
și-am venit la tine gol ca un bărbat.
Și ca un bărbat m-am așezat la masa ta,
am băut vin roșu cu tine și-am sorbit din parfumul trandafirilor
oferiți de mine.
Te-am găsit frumoasă și prin frumusețea ta
te asemuiam unei ființe văzute într-un vis.
Am uitat de copilăria mea, de chinul meu
și nu-ți simțeam decât mângâierea ce mă ținea prizonier.
Te-ai ridicat de la masă și te-ai privit în oglindă.
Și atunci m-ai rugat:
privește-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau goi, făcuți din pulbere
și se sfărâmau înaintea ta;
am văzut că frumusețea mi-era morbidă
și nu-și dorea decât estomparea clipei;
O, strânge-ma tare în brațe, atât de tare încât să
nu mai am nevoie de nimic altceva.

Seara unei drame

Toemnei mele

O putere obscură, uriașă,
venind chiar din mine,
declanșată de un incident minuscul
- Chopin pe fundal, Bach pe fundal -,
mi-a furat fără să prind de veste sinele:
niciodată nu voi mai fi eu,
mi-a rămas identitatea îndoliată,
frântă, mutilată, fără intimitate
și fără toamna ce s-a dus
în cel mai frenetic neant.

Gândul zilei

„O lacrimă condamnată e un suflet pierdut!”

Drama lucidității

Toamnei mele

Zgomotul creat în jurul meu

mă jenează,

mă decepționează în

exaltarea trăirii mele;

sunt un poet ce-și 

revendică tinerețea,

un pesimist feroce,

expert în lacrimi și

vulnerabil în fața sinuciderii.

Sunt îndrăgostit nebunește

de toamna ce s-a lăsat

în sufletu-mi frenetic,

în existența empirică a frumuseții

și toată decepția iubirii

nu-i altceva, decât,

portretul vieții mele.

Infinitudinea iubirii

Toamnei mele

Rătăcit,

cu mintea întunecată,

cu ordinea propriei mele refelecții

existențiale: te iubesc! 

Te iubesc

în cel mai tomnatic,

obsesiv,

thanatologic mod posibil.

Gândul zilei

„Raiul și-ar păta imaginea cu existența mea în el!”

Gândul zilei

„Mă îmbăt cu existența ta, cum alții se îmbată cu vin!”

Gândul zilei

„Diavolul; un înger aflat în exil!”

Devastare

Empirismului

Sunt devastat de cuprinsul
acestei nopți,
de amurgul ce a apus
în murmurul sufletului meu
și nostalgia de a mă sinucide
îmi devine o îmbrățișare,
o sete de estompare,
o încercare a
„sentimentului sfârșelii și al agoniei”,
al senzației de groaznică
topire a oaselor mele
și simt cum mă irosesc și curg
asemeni unui râu;
îmi simt anulată propria prezență
în acestă lichidare organică.
Tot ceea ce era din mine însumi,
tot ceea ce era consistență dispare
într-o fluiditate epuizantă
și tu, tu ești o senzație
precisă, prescrisă și dureroasă;
din tine n-a mai rămas decât suflarea mea.

Gândul zilei

„Pentru câteva clipe mi-am imaginat propria înmormântare; veselie, ciocniri de pahare, zâmbete, oameni frumoși; cu toții, parcă, fac parte dintr-un ansamblu de balet!”

Gândul zilei

„Tortura: uzaj demn de antropofag!”

Gândul zilei

„Mă simt sugrumat de groază și îngrozit de singurătatea abisală și atât de diferită!”

Gândul zilei

„Amurgul României a fost în perioada `90, `91, `92; de când s-a lăsat seara, noi, ca și popor, nu am mai cunoscut zorii zilei! Trecutul nu poate fi falsificat!”

Gândul zilei

„E foarte greu să accepți refuzul unui efort inefabil și în tot acest timp, existența ta să fie doar o prezență dezrădăcinată. Singurul prieten care îți mai rămâne; streangul!”

Gândul zilei

Empirismului

 

„Eu sunt! În timp ce-mi spun asta, mă izolez de rest. Devin un individ singular, separat de fluxul de energie din jurul meu și desprins de voi.” Dar când spun: „noi suntem! În timp ce ne spunem asta, ne izolăm de rest. Devenim una, separați de fluxul de energie din jurul nostru și desprinși de ei.” 

Skușno

Empirismului

În mine s-a estompat
golul sufletesc care mi-a
aspirat și ademenit
singurătatea nedefinită,
intensă și stăruitoare;
singurătatea deplină m-a abandonat
în „neantul” empirismului narcisiac și
dragostea m-a sedus tomnatic
în amurgul răsărit din noi, în noi
și plâng acum, plâng sub
ploaia de cuvinte,
de frunze, de gânduri și de noi;
te-aș iubi pe covorul roșiatic,
sub cerul toamnei
plin de stoluri de corbi,
sub priviri melancolice,
dincolo de singurătate,
dincolo de fâșiile de frunze
adunate în adânciturile terenului vălurit;
linia neagră a „pădurilor” întinse,
prelungite până spre munții
deslușiți în amurgul sângeriu
câtre muchea de sticlă lăptoasă
a boltei cerești;
te iubesc!

Gândul zilei

Empirism

„Eu aici, tu acolo... Doamne cât e de greu!”

Gândul zilei

„Această clipă de așteptare este o clipă de luciditate a morții!”

Dincolo de neant

Timpul mi-a oferit zădărnicia,
infidelitatea sentimentului de iubire,
mi-a oferit neputința existenții
și ridicolul gând de-a mai trăi.

Am să trăiesc până la spulberare,
până la poezia definitivă a geamătului
și nesimțirea șoaptei estompată în durere
mă va despărți și de viață, și de moarte.

Gândul zilei

„Știu cum omenirea a rezistat până astăzi; prin minciună.”

Gândul zilei

„Sunt progenitura ideală destinată suferinței, singurătății și chiar mediocrității.”

Unor contemporani

Mi-am zămislit gânduri
în timp ce voi fugeați înspăimântați
de groaza agonică a singurătății voastre
și v-ați imbecilizat în această
lume modernă, plină
sub acest somn negru al unei
sieste macabre
și în tot acest timp
eram pentru voi o simplă iluzie.

V-ați bătut joc de voi prin existență
și prezența voastră anonimă
pe-acest mapamond
a fost ștearsă de zefirul efemer al uitării și
urmele pașilor voștrii vor fi spulberați în neant.

Vai, vai, dar vai ce oameni efemeri,
ce prezență usuturătoare existența voastră,
ce stare de lehamite sub acest azur ratat
și toată această agonie a verbului
m-a cutremurat până la obsesie,
până la jalea de-a plânge neantul.

Uitați

Empirism

Mi-ai cântat Brindisi
în valsul lacrimilor mele
și țărmul nostru abisal
ne-a unit într-un decor frenetic.

Gândul zilei

„Plâng pentru a-mi savura singurătatea!”

Gândul zilei

„În spatele lacrimilor mele nu-mi sunt ochii...”

Gândul zilei

„Trupul tău m-a osândit la poezie.”

Evidență

Empirism

În brațele tale

descind sicrie din amurg

și eu,

eu sunt sexualitatea

fără ideea morții,

fără înfiorare și plenitudine.

Te-aș iubi sub cerul plumburiu

și toată dragostea să fie evidență.

Lasă-mi-te-n suflet,

în adâncimea dependenței 

mele de tine,

în nedefinibila exaltare

a dragostei noastre. 

Gândul zilei

„Melancolia e ca o rană a frumuseții, ca o rană fără leac.”

Gândul zilei

Empirism

„Știți ce sunteți pentru mine? Un leagăn al uitării!”

Despre adevărata agonie

Sunt suspendat într-o lume 

fără sens,

într-o lume groaznica de 

senzații,

senzații de vid monoton,

apăsător. 

Mă împietresc

într-un extaz paradoxal

fără revelații, iar

sentimentele nu tind spre viață

și nici spre moarte;

tind spre empirism!

Singurătatea glacială

m-a sedus, m-a furat;

simt timpul cum mă zdrobește

și această senzație de vid

mi-a rezultat din infinita suferință,

din suprema durere a „nimicului”

și din dorința nebună 

de-a fi cu ea.

Terțină

Carnea-mi trosnește de pe oase și

mă dezintegrez în neant,
în infinitul etern al groazei.

Gândul zilei

„A suferi înseamnă a avea destin!”

Gândul zilei

„Merg pășind într-un neant inefabil, într-un decor lugubru, într-un decor inexplicabil!”

Gândul zilei

Am conceput o altă eternitate  decât eternitatea timpului și-a istoriei. Eternitatea empirică!

Strigăt!

Empirism

Într-o deznădejde consumată
mi-am aruncat spiritul
și gândul meu empiric
mi-a rămas într-o vitalitate
nostalgică, tremurătoare.

Ești gândul meu, păcatul meu,
singurătatea cumplită a vacuității
și toată această terapie
de-a ne simți,
îmi este demiurgul reliefat
al piedestalului meu,
al sufletului;

sunt întunecat de tristețea ta
și rămân în afara înțelegerii și
pasiunea mea ucigătoare ești tu,
empirismul tău, tristețea ta.

M-aș transforma în potir
și aș aduna o altă viață,
mai plină, mai umană, mai empirică;

aș renunța la mine pentru
sublimul tău de-a fi,
pentru dragostea ta,
pentru prezența ta...

Adevărata viață a fost
zămislită din noi,
din faptele noastre,
din tristețea timpului.

Mi-e dor de glasul tău,
de privirea ta...

Gândul zilei

„Durerea are sensul pe care eu l-am ales!”

Marasm

Rămân cu ochii-n nevăzut

și exalt asupra gesturilor voastre,

mă dezgust în asemenea melancolii

și plâng mânat în neantul singurătății. 

Sunt gelos pe toți fericiții

și mă oblig să putrezesc lângă zâmbetele voastre,

lângă nostalgia de-a fi un nimeni,

lângă decorul dezrădăcinat al neantului. 

Utopia narcisiacă mi-a dezvăluit adevărul,

mi-a șoptit decăderea mea în ochii ei

și în tot acest timp, eu așteptam să plângă norii

și vocea ei să plângă lângă trupul meu.

Gândul zilei

Norii au o singură obsesie; să plângă.

Gândul zilei - Empirism

„Dorință nebună de vocea ei și asta mă face să mă simt mediocrul căzut în neantul descentralizat al utopiei. Empirismul meu s-a risipit în timpul robiei mele de-a asculta vocea ei pătrunzătoare. M-aș sinucide, dar acest act ne egalizează pe toți. Îmi pierd lacrimile cu fiecare pas creat și mă pierd în uitarea vocii ei, în uitarea că am fost în gândul ei și toate cuvintele mele s-au risipit în amurgul veșnic din sufletul ei pătimaș.”

Pozitivismul amăgirilor

Plâng în brațele mele

și pereții odăii s-au învinețit de frig,

fereastra mea este deschisă

și eu stau și plâng și plâng demult.

Mi-aș dori ca soarele să apună,

mâine să nu fie o nouă zi,

aș vrea eternul amurg să-mi fie

dorul meu nebun de-a fi nebun. 

Sunt zile grele, zile-ndurerate

și-aceste zile nu se șterg din vis,

norii sunt zăveasă-nlăcrimată,

afară-i frig și eu pierdut.

Mă-ncântă labirintul singurătății,

locul în care m-am rătăcit demult,

sceptic sunt spre ușa fericirii

nu mai insistați, sunt mort demult!

Epuizat de chin

Mă închin în fața neantului

și pe această alee mărginită de arbori

mi-am zidit piedestalul unui bust inexistent;

nu mi-am creat idoli, dar

singurătatea aceasta bolnavă și târzie

îmi este seva vindecării mele.

Sunt rană nevindecată și

ecoul pustiului sună în mine

ca turnul unei biserici.

Am fost zămislit  într-o lume

pe care nu o înțeleg,

într-o lume născută din tristețe

și dragoste mizantropică, inefabilă și,

a ajuns să fie o sinucidere existențială,

pură, suportabilă și mediocră.

Nu știu din ce adâncuri mai scriu,

nu știu,

dar nu depun nicun efort!

Zădărnicia amurgului

Într-o lume unde domnește timpul

m-am transformat în uitare,

într-un mit al vinovăției și-al ezitării;

prin aceste stări, eu sunt

inima pământului, Babilonul,

o cascadă de impresii și

un ratat genial. 

Gândul zilei

Zădărnicie!

Te-am inventat pierdându-te

Un suflet melodios: Nimeni nu s-a gândit la ea mai mult decât mine. M-am hrănit cu vocea ei. (Empirism)

Durere-i lumea toată

durere sunt și eu;

empiric gând mi-e lumea toată,

mi-e dor de tine,

gândul meu.

Murim toți uitați de lume

și clipa noastră a apus,

mă-ntreb să știu

de luna îmi apune;
durerea ta mi-este sfârșit?

  

Infidel vieții

De-aș fi și de n-aș fi
în această lume,
în aceste vremuri mediocre
ce apun;
sunt singurul suflet
ce apune,
singurul căzut în asfințit.

Pași demonici mă cuprind
cu sila,
imperceptibil murmur de apus;
începutul lumii mediocre
și desfrâul verbului
a fi.

Gândul zilei

„M-a făcut singurătatea și singurătatea o să mă desfacă.”

Gândul zilei

„Cred în veșnicie; în veșnicia singurătății!”

Gândul zilei

Știre empirică:

Eu, băncile și parcul; atât!

Singur

Sunt singur, singur, singur
și goliciunea ființei mele
s-a așternut ca un anotimp,
ca o toamnă veșnică și pură,
ca o scoarță de copac bătrân;

Umblu ore întregi și-mi
îmbib singurătatea cu atmosfera vântului;
parcurg infernul terestru
pentru a-mi uita neputințele
și plâng, plâng, plâng.

Devastarea trupului îmi este cântec
și mă torturez la fiecare pas creat, -nu făcut-
sunt trup contemporan ce varsă lacrimi
și trupul solitar prăbușit
în fața timpului...

Gândul zilei

Ce gând! Cum ar fi să nu mai fiu? Postură de cadavru veșnic!

O dragoste cumplită

Empirism

Elogiam toamna eternă din mine
și această nostalgie pretimpurie
mă ținea în lanțul tomnatic peren
al clipelor uitate în amurg.

Nu-ți pot uita chipul în delirul ființei
și vocea ta strălucitoare
îmi dezmierda lacrimile eterne
și-mi fredona sfârșitul vieții;

ce tristețe m-a cuprins în absența ta
și toate gesturile tale empirice
mi-au absentat în absoluta singurătate;
- iartă-mi curajul de-a spune! -

Îngrozitorul prezent

De-aș putea fi trecutul,
calvarul singurătății tale
și de-aș putea să-ți dăruiesc
corola simțurilor mele, stărilor
sceptice ce s-au desprins
din trecutul meu fermecător,
sceptic și funeral.

De-aș putea fi fericirea,
zâmbetul singurătății tale
și de-aș putea să-ți dăruiesc
nimbul răbdării de-a plânge,
senzația pesimismului
și calvarul de-a fi om,
de-a exista într-o lume atât de rea.

De-ai putea suporta durerea,
rana, urma ce ți-a rămas pe trup
și lacrima ce-o plângi mereu,
lacrima alergătoare spre tristețe
și aripa frântă ce nu-ți
oferă nevoia zborului extravagant;
uită-mă-n depărtarea mea,
în mormântul scormonit de unghiile mele.

Nu-mi oferi tristețea de-a crede,
senzația că ești, senzația iluziei...
Nu-mi oferi fericirea efemeră
ce-a reușit s-o-ntâlnească orice nebun
și să mă desprind de lumea mea perenă,
să mor sub cerul creat de tine;
lasă-mă-n toamna mea sceptică,
morbidă și plină de mine, lasă-mă!

Gândul zilei

„Bach m-a ridicat mai presus de existența ființei mele!”

Gândul zilei

„Lacrimile tot timpul ne vor transforma în copii.”

Gândul zilei

„În spatele lacrimilor mele nu-mi sunt pomeții; tortura singurătății m-a înlăcrimat.”

Drama deprimării

Mi-e dor de visul tău emfatic,
de gândul tău rostit cu strigăt mut.
Mi-ar fi mai dor de mâna ta plăpândă,
de firea ta, femeie de demult.

Sunt vertical, sunt om și gânduri mi se-adună,
sunt zile reci și triste ce se pierd plângând;
mi-aduc și-acum bine aminte
de nopți ce le-am petrecut scriind.

Mi-am uitat și scopul, visul, nenorocul,
plânsul de copil eu l-am uitat.
Sunt zeci de zile, zeci de ore și minute,
zeci de săptămâni de când te-am uitat.

Gândul zilei

Empirism

„Indiferent de activitățile zilnice, indiferent cu câți oameni răzbesc să mă văd, seara când ajung „acasă”, singurătatea mă domină.”

Gândul zilei

Empirism

„În aceste clipe m-ați făcut atât de vulnerabil la ștreang și m-ați azvârlit de pe piedestalul sinonimiei.”

Tristețea „vocii” mele

Empirism

Ce tristă-i calea pe care pășesc,
ce tristă-i zarea spre care privesc,
ce tristă-i marea în care m-am scăldat,
ce tristă-i utopia care m-a salvat.

Aceste versuri sunt formale și uneori, tot ceea ce veți lectura pe acest blog, sunt doar gânduri. Să nu intrați în panică.

Gândul zilei (Empirism)

„Plâng în fiecare zi fără să vărs o lacrimă.”

Drumul tăcerii

Se dedică doamnei N. B.

Râuri de cuvinte se revărsau din mine
și scriam în tăcerea morbidă de amăgiri;
scriam de dorul dorului de tine,
iubeam și clipa, starea mea de-atunci.

Sunt omul singur ce s-a plâns prin versuri,
omul călător pe drumul ce s-a stins demult...

Călătorul singuratic al tristelor ispite
și omul rătăcit prin versuri de amurg.

M-am tot ascuns de oameni și de bine,
infernul mi-e tristețe și delir;
tu-mi ești tristețea, amurgul și delirul
starea mea de moarte ce-mi vei fi curând.

Spre orice lucru unde mi-am aruncat privirea
l-am desfigurat și l-am ucis amurg,
scepticul meu gând s-a desfirat și poate,
poate mâine te voi revedea curând.

Gândul zilei

Când vreau să-mi stric ziua, vorbesc despre politica, dar nu cea aristotelică. 

Gândul zilei

Este imposibil de crezut că după asemenea corupție capitalistă, mai pot exista utopii sau chiar ideologii.

Desprinderea de tine; exil

M-am risipit în fragmente
și în deliciile nebuniei;
mi-a rămas doar setea
de nefericire și refuzul pentru viață.
Mă răzbun împotriva mea,
împotriva terorii din trecut
și toate aceste răni,
sunt răni din rateul sinuciderii.
Mi-am greșit epoca și istoria
și toată această scufundare în calm
este rezultatul zâmbetului forțat,
rezultatul durerii și frenezia funerară.

Mă cuprinde o stare narcisiacă
și nu pot uita veselia scrisorii,
nu pot uita răspunsul poemului narcisiac,
nici sinonimia sufletului ei.

Mă voi desprinde de această lume
și mă voi lega de neantul funebru
al clipelor uitării, al ceții
ce va acoperi toamna eternă.

Extazul efemer al tristeții
este povara bolnavă în versurile mele
și gândul tău haotic îndreptat spre tristețe
este freamătul cuvintelor mele,
freamătul desprinderii de lume,
de istorie, de univers.

O împlinire... devastatoare

Sunt omul suferinței.
Omul pe care
tu l-ai iubit cândva.
Sunt omul care nu poate spune ceva,
omul singurătății și-al lacrimilor.
Mi-am astupat urechile și nu te-am auzit
strigându-mă și-actualmente,
actualmente regret.
Sunt omul care va pendula
la pântecele unui arbore cangrenat.

Gândul zilei

„Ce bine de mine, nu mai sper la nimic, nu mai am nici o iluzie, deci nu mai am de ce suferi.”

Gândul zilei

„Ce rost mai are un poet când a ajuns să fie înțeles?”

Actul trăirii mele; sinuciderea

Și de-ar fi să mori,
oare cât de mult aș plânge?
Mă tem de agonia mea
și mi-e teamă de mulțime,
de oameni, de tine.
Aripile îmi sunt frânte
și de la sol
nu voi mai putea zbura
niciodată.

Și mă tem pentru a mia oară,
mă tem pentru că nu am siguranță,
nu am nimic.
Sunt eu și pesimismul,
pesimismul și atât.
Acest dezastru este destinul meu,
acest calvar al verbului „a fi”
și nu mă pot împăca
cu existența mea
și mi-e teamă că nu voi avea
curajul de-a mă sinucide.

Aș vrea să schimb ceva din trecut;
să vărs mai puține lacrimi.
Aș vrea să nu existe vara,
nici primăvara, nici iarna...
Ce suflet desfrunzit mi-am desenat
în destinul singurătății mele,
ce stare de lehamite,
de oftat, de plâns, de plictis;

sunt atât de scârbit de mine
fiindcă mi-am lins toate rănile,
și pentru tot acest dezastru provocat,
există un singur vinovat: eu!

Privirea ta m-a pătruns
până în adâncul ființei mele
și crede-mă,
crede-mă te rog,
mi-aș fi dorit să mor
în pragul ușii tale.

Gândul zilei

„Dacă n-ar exista poezia în lumea asta, aș inventa-o!”

Gândul zilei

„În România se bâjbâie la toate capitolele!”

Gândul zilei; mostră de înțelegere!

Se dedică doamnei N. B.

„Tragedia mea provine din adâncul pesimismului, din părțile negative ale existenței.”

Încă o ploaie din luna Mai

Pășesc în infinita mea tristețe
și pașii mei mai uzi decât ai tăi.
O ploaie tristă, mult mai tristă decât mine
și trupul tău, mai ud decât al meu.

Îmi cunosc tăvălirea în deznădejde
și nepăsarea unui vast decor.
Mă risipesc și mă compun în schițe
ca un pictor absentat în tabloul său.

Te strig din neantul fericirii mele,
te chem de dorul nesfârșit și plâng.
Ploaia vine în tăcere
și eu absent în tristul Dom.

Mi-e dor de mâinile-ți scriindu-mi,
mi-e dor de gândul tău hoinar.
Prin vremi uitate te-am privit și singur,
priveam aceste lacrimi din luna Mai.

Gândul zilei

Sufletul... cel mai frumos anotimp!

Absența zborului extravagant

La umbra falnicului zid de lacrimi
mi-am plâns melancolia tristei sorți,
mi-e dor de dorul tău demonic,
de ochii tăi mai plânși decât ai mei.

Gândul zilei

 Când mă gândesc la goliciunea sfârtecată în sufletu-mi decedat la marginea pustiului, mă gândesc la o fericire inefabilă, inexistentă la suprafața epidermei mele. Nu-mi pot duce viața într-un destin smuls de gânduri, într-un destin solitar, putred în juru-mi perfid. Mă afund tot mai rău într-o singurătate înlăcrimată, într-o povară ce nu poate fi înțeleasă de nimeni. Mor când știu că zborul tău extravagant și grațios te-a adus în povara numită suflet și nu mă mint pentru că știu ce înseamnă să trăiești o singură zi.

Gândul zilei

Ce-i poetul la urma urmei, decât un visător de versuri!

Scrisoare către un prieten

Se dedică doamnei N. B.

M-ai descoperit ca prin minune,
m-ai descoperit când ochii i-ai deschis,
te-ai tot gândit și te-ai gândit la mine
și m-ai găsit mai chipeș decât sunt.

Nu sunt taină, nici himeră efemeră,
nu sunt om, sunt ochiul tău ce-l plângi.
Mâna ta mi-o întinzi să ți-o sărut,
magistrală noapte ce va fi curând.

Gândul zilei

Mi-e teamă, mi-e teamă că nu există veșnicia!

Gândul zilei

Nu-mi pot masacra viața între dans și libertate!

Amurg efemer

Ce nor nostalgic și ce amurg văzut-am,
ce stare de mormânt am stat să simt.

E-o seară tristă, efemeră și uitată,
o seară tristă ca și-un cântec mut.

Gândul zilei

„Moartea anulează orice suferință, orice gând și orice amintire.”

Gândul zilei

„Creștini sunt cei ce au citit Biblia; atei sunt cei ce au înțeles-o.”

Lasă-mă te rog să vin să mor la tine acasă

M-am îndrăgostit de singurătate
și potecile pe care pășesc stingherit
sunt poteci cu un fund de lut,
poteci din mocirla țărmului singuratic.

Păsările negre îmi cântă doine desfrunzite
și mă risipesc levitat spre nent,
mă pierd în culorile văzduhului
și mă plâng în acest catren uitat.

Ochii mi-au secat în decorul tainic
și plâng la fiecare colț și strig,
mă plâng la fiecare glas de ciocârlie
și aștept să vii, să vii demult.

Prin nopți tăcute oftez și strig
și ajung la clipa ezitării;
tu ești departe, te săruți și cânți,
eu sunt mort, amurg și plâng.

Nici nu-ți poți imagina ce înseamnă singurătatea,
anxietatea plăpândă și bucuria nefericirii;
sunt blestemul meu, binecuvântarea singurătății
și durerea ce tu n-o mai simți.

Du-te departe de lume, du-te-n sălbăticie,
strigă cât te ține glasul și adu-ți aminte de mine.
N-am să te aud, dar te voi simți în mădularele mele
și atunci îmi va fi sfârșitul, atunci voi muri.

Nu știu unde ești și ce faci,
nu știu ce ploaie te mai spală,
nu știu ce gânduri ai și dacă gambele te dor,
nu știu dacă ești răsărit sau apus.

Ce-i omul la urma urmei când se risipește?
Alții plâng, rămân pe loc,
alții pleacă prea departe
și eu mă joc în visul meu.

Oftez lăuntric
și nu m-am săturat de-atâtea ploi,
nu m-am săturat de clipe desfrunzite,
de lamentări, de beznă, de strigăte, de mine... 

Durerea are un singur anotimp!
Iubirea... două, trei sau patru.
Eu? Eu sunt veșnica ploaie ce-a spălat pământul,
veșnicul nimic uitat pe raftul spulberării.

Dialog

- De ce plângi, Palcior, acolo, de ce plângi?
- Ochii îmi erau uscați, i-am răspuns, îmi erau uscați.
- Dar ploua afară, Palcior, plouă și e totul ud.
- Știu, i-am răspuns, știu!

Singur

Stau aici singur și
privesc norii spulbarți de vânt
și mă gândesc că suferința mă merită,
supărarea, mâhnirea și toate aceste stări
nu mă vor părăsi.

Zbor prin gândul meu,
zbor prin gândul meu.

Mă țin singur de mână
și mă împărtășesc în singurătatea mea.
Mi-am semănat o solitudine
în aceste stări și am crescut în moarte.
Mi-am săpat întunericul în mintea mea
și știu, știu că voi muri singur!

Zbor prin gândul meu,
zbor prin gândul meu.

Trezirea

Ți-am citit versurile
și nu ai făcut decât să
sapi în mine ca într-un mormânt.
M-ai trezit la viață,
mi-ai deschis ochii
și mi-am dat seama de greșeala mea.

Narcisă

Îmi vine să plâng cu lacrimi de narcisă,
îmi vine să alerg desculț prin zori de zi.
Crezi tu că iarba este fericită?
Crezi tu că amurgul este trist?

Îmbătrânesc scriindu-mi clipele uitării
și nu știu ce ne leagă sau ce ne dezleagă.
Eu te-am văzut vag, vag te-am văzut pe scenă
și cel mai norocit moment e că te-am văzut.

Și dacă narcisele sunt lacrimi ce visează,
sunt lacrimi plânse dintr-un nor pustiu.
Și dacă lacrimile sunt narcise ce visează,
sunt narcise plânse de ochii tăi tăcuți.

Catren ambiguu

Simt uitarea amintirilor
și simt cum efemer ajung să fiu.
Sunt fiu de mamă și de tată,
dar tata oare când voi fi?

Hei voi plângăreți contemporani

Hei voi
ce stați neclintiți hain în hainele voastre,
voi care nu plângeți niciodată,
Voi care m-ați arătat cu degetul
și-ați plâns la fiecare vers al meu.

Hei voi neîndemânatici cine sunteți?,
voi ce-ați îngropat nostalgia vremii

și acest albastru singur al văzduhului;
și-ați plâns la fiecare vers al meu.

Hei voi marionete ce-ați prins glas, zâmbet și durere,
v-ați transformat din plâns în neplâns
și-acum îmi cereți mie socoteală
pentru că ați plâns la fiecare vers al meu.

Am să mă retrag în munte, înconjurat de lacrimi,
nu de zâmbet,
și-am să strig în gura mare
până când urechile va vor ceda
și vă veți aduce aminte de ochii voștri
storși la fiecare vers al meu.

Hei voi oameni efemeri ce-ați distrus plăcutul,
plăpândul timp ce a trecut pe lângă noi,
ne-am tot zbătut, am plâns și unde-i rostul nostru?,
rostul lacrimilor mele plânse din ai voștri ochi.

Hei voi oameni rătăciți în timpul vieții,
colindători nostalgici ce-ați trecut prin timp,
v-ați stors puterile rătăcindu-vă-n pierzare
și-acum vă plângeți, vă plângeți la fiecare vers al meu.

Gândul zilei

Zilele mele sunt tristeți inefabile, ezitări ale vieții mediocre în fața timpului!

Neantul fericirii

Lacrimile curgeau dintr-un nor
plămădit de tristețe
și zefirul
mai rece decât sufletu-mi,
cânta în armonia vremii.
Mi-aș fi dorit o toamnă târzie,
un secol de tristețe,
un veac de singurătate
și-o secundă de neființă.

Ce triste căi mi-am ales în destin,
ce nopți funebre duc seară de seară
și oasele mă dor, carnea;
mă descompun în mii de cuvinte
și eu sunt cuvântul rostit de voi,
eu sunt lacrima ce-o plângeți și
durerea pe care o simțiți;

eu sunt corneea ochilor voștri,
amurgul din vremea plămădită,
neantul din gândul vostru
și viermele ce are să vă devoreze într-o zi.

Sufletul mi-e rătăcit prin portative
și cântul meu fredonat
e ca un sunet de vioară,
ca și sunetul lacrimilor
sfredelite de ochii voștri.

Gândul zilei

Singurul om de care mă tem sunt eu!

Ce frumoase trăsături ai iubito

Ce frumoase trăsături ai iubito
și gesturile tale sunt ca un nimb.
Mâinile tale ce-ți conturează trupul
și pictezi aerul cu fiecare cânt.

Cât de frumoasă poți fi atunci când alergi
și prin ochii tăi se așterne primăvara,
vara, toamna... Ochii tăi sunt anotimpul
ce s-a așternut în mine, în sufletu-mi...

Vocea ta e geneza lumii,
privirea ta e ca roua dimineții
și ești atât de frumoasă, încât
te-aș putea privi ca pe-un trandafir.

Spinii tăi sunt armele de care m-am lovit
și frumusețea ta slavonă e ca zefirul...
Suspină frumusețea ta în clipele uitării
și buzele tale, gustul încătușat al dragostei;

te-aș putea descrie în mii de pagini,
dar mi-e teamă de decesul meu
și mi-e teamă de atingerea ta efemeră
ce n-am s-o mai simt niciodată.

Vreau să mă închin în fața piedestalului tău
și nimbul creat de mâinile tale
să-mi fie mie conturul vieții,
destinul, toamna mea nemuritoare.

Aș vrea să fiu frunza zdrobită de tălipile tale,
ramura cangrenată de iubirea ta apăsată
și singurul dar ce mi-a mai rămas,
amintirea ta, frumusețea, dragostea...

Ce frumoase trăsături ai iubito
și bucuros de moarte am ajuns să fiu,
departe ești, departe sunt și eu acuma
plâng, suspin și plâng de mult!

Gândul zilei

Adevărata poezie s-a născut din suspinul norilor!

Ce-i sufletul unui anotimp?

Am ajuns o epavă a societății,
o petală pierdută a unui trandafir,
o ezitare a celor ce ezită,
și clipirea veșnică a unui ochi.

Sunt nimbul creat de aripile un vultur,
urma șarpelui lăsată pe o stâncă,
urma unei sălcii plângătoare,
urma căzutului în ispită
și urma unei dureri cutremurătoare.

Am ajuns o imaginație pentru orbi,
un peisaj artistic pentru muți,
un sunet de vioară pentru surzi
și privirea ne-nțeleasă a unui cerșetor.

Câmpiile Elizee

Mi-aș fi dorit să mor pe acest
câmp paradisiac, dincolo de fluviul Oceanus.
Aceste câmpii au pășuni înfloritoare
și domnește o veșnică primăvară,
nu plouă, nici nu ninge, nu e frig și nu e cald.

Această câmpie e ca un suflet de femeie
unde Zefirul bate din vest, domolit și
aduce o adiere armonioasă, plăcută...
Apa râului Lethe e ca și nectarul,
e cristalin ca și privirea unei libelule.

Gândul zilei

Uneori, chiar și o minciună poate însemna sfârșitul!

Parcul tăcerii

Eram culcat printre frunze și priveam spre cer,
spre înaltul abis, înaltul etern al necunoașterii
și mă întrebam în mijloc de toamnă dacă
chiar exist, dacă sunt un văduv al anotimpului.

M-am ridicat cu o viteză de șoim
și am îmbrățișat vântul cald ce adie printre ramuri,
am îmbrățișat prima lacrimă a unui nor rătăcit
și am îmbrățișat ultima frunză căzută din abis.

M-am uitat în jurul meu și eram înconjurat de gropi.
Una dintre ele îmi aparținea. Avea lungimea mea, lățimea mea.
Am ezitat cu o lacrimă prelinsă până în colțul gurii mele,
avea un gust amar, un gust amar ca și momentul.

Nu știam ce decizie pot lua, să sar într-una dintre gropi, să ezit?
Simțeam cum cineva mă împinge de la spate, speram să fie Zefirul.
Simțeam cum tălpile îmi tremurau și încet alunecam în neant,
spre eternul necunoscut oamenilor, spre eternul refulat de toți.

Mi-aș fi dorit ca tu să nu fi existat, să nu te fi cunoscut niciodată
și atunci, neștiindu-te, eram un om nou, eram ca o primăvară.
Cunoscându-te, am ajuns o toamnă eternă, o toamnă nemuritoare,
un gând sceptic, un val plin de iluzii și un sunet de vioară.

Winter

Vocea îți este mai liniștită decât un deșert
și prin acest farmec m-ai adus la tăcere.
Pentru prima dată am simțit ceva străin în mine,
pentru prima dată am simțit cum totul cade în jurul meu.

Mi-aduc aminte prima ta privire, primii pași făcuți spre mine
și ai venit cu un curaj de cavaler, de războinic...
Zâmbetul tău nu-l voi ucide niciodată pentru că al tău zâmbet
compune melodia eternă a sensibilității, iubirii și a pasiunii.

Mi-aș da viața pentru o îmbrățișare în brațele tale,
aș opri și timpul dacă aș putea, aș opri totul
și dacă aș putea fi Dumnezeu, te-aș crea în locul Evei
și eu m-aș reîncarna în Adam. Aceasta ar fi a șasea zi!

Gândul zilei

Tristețea nu te împinge niciodată spre zâmbet.

Gândul zilei

Și totuși norii plâng la fel.

Știam că vom ajunge aici! (Empirism)

Praga, Florența,
Bach,
Cioran, Paler, Nichita...
îmi trebuiesc toate acestea,
înainte de-a muri!

Mi-ar trebui și dragostea ta,
respirația ta pătrunzătoare,
aerul existenței tale,
privirea ta și dragostea.

Am nevoie de tine ca de ploaie
și îmi aduc aminte de fiecare lacrimă
vărsată pentru mine și
ochii tăi, plânși, ce sunt ca
două stele rătăcite în neantul terestru.

Nu te-aș fi putut uita
și realizez după veacuri ce
înseamnă singurătatea, tristețea
de a fi singur sau singurul...

Mi-am oferit melancolia tristeții
și gripa singurătății.
Scepticul iubirii și-al pasiunii,
muribund al scrisului
și-al clipirii...

Ce viață mi-aș fi oferit lângă tine
și nu mai sunt om de-atunci,
nu mai sunt poet, nici gând,
sunt doar regret, o lacrimă și-un cânt.

Sălbatic printre oameni,
nomad printr-un oraș pierdut,
o floare printre ciulini
și-un obraz înecat de lacrimi...

Gândul zilei

Corupția este arma mediocrității!

Lăuntric

Vreau să uit ridicolul nașterii,
aiureala viețuirii și
tot acest calvar al ochilor deschiși.

Veghez pe un așternut de ghimpi
în timp ce alții
visează pe unul de petale.

Vreau să mă ridic la demnitatea singurătății,
să nu apun precum soarele
și să mă port veșnic pe spini.

N-am găsit în mine
nici un izvor mângâietor,
nici o stare de zâmbet
și totul, totul e zadarnic.

Orice formă de nostalgie m-a răpus,
orice formă de gând
e apocalips înăbușit.

Nu-mi rămâne decât forma morții,
starea singurătății în pragul
impus de mine...

Gândul zilei

Chinul fericirii mă aruncă în singurătate!

Nevederi

Nu mă cunoști. Nu mă știi, ci doar îți imaginezi.
Acest vals nu-i obositor, nici sfâșietor.
Acum mă zărești, acum închizi ochii și mă visezi
în fața ochilor tăi. Sunt doar o adiere - pesimistă,
valsăm în acel salon de gheață de care amintești.
Valsul e prea pasional, dar nu prea pasional pentru noi
și îți frângi iarăși suflarea, pleoapele ți se închid...

Nu, nu valsezi singură, căci eu te conduc, dar nu ne zărim,
și trupul îți este ca o lalea în brațele mele și te lași
condusă în toamna mea - de-acum fi-va balet.
Trist e-acest salon de gheață de care tu vorbești,
și prea fierbinte-ți șoptești luminile-ntre gene,
și nu te opri, nu, nu te opri din acest dans al "nevederii",
din acest dans al neuitării...

Nu sunt!

Gândul zilei

Sufletul mi-e ca un puț, de-o adâncime întunecată!

Grăbit spre neant

De-aș fi avut taina sinuciderii
fără întrebări,
mi-aș sfârteca trupul în mii
de dureri
și sufletul
mi-ar fi epava eșuării, al dezgustului.
Mi-e silă de mine și de toți
și mi-e dor de un gând dureros,
un gând cu răni adânci,
un gând singur,
pierdut.

Mi-aș azvârli lacrimile spre voi
și v-aș îneca în propriul meu gust.
M-ați striga din adânc
și surd aș fi
pe malul lacrimilor mele...

De-aș putea să cad în extazul clipei,
să părăsesc prezentul
și să mă transform
în neantul nepriceput de voi.

Gura îmi e plină de lacrimi
și esența sângelui
îmi invadează trupul.
Unghiile îmi cad și epiderma
îmi tremură de dorul singurătății,
al sfârșitului, al amurgului
și-al liniștii de cimitir.

Nu mi-am putut duce traiul
fără un gând libelulic
și toată starea aceasta
m-a descompus înzecit,
m-a răsfirat ca pe o cenușă...

Alergător în ploi

Sunt ca o inimă neconsolată,
ca un gând slobozit în vid!

Distih libelulic

Tristețea, nu-i altceva, decât,
melodia pe care o port în suflet.

Gândul zilei

Mi-am strivit trăirea în propriul meu pumn!

Zădărnicia amurgului

Mă odihnesc în mormântu-mi zilnic
și firea mea a ajuns o bâjbâială,
o stare sublimă a trecutului,
un cuprins al tinereții, al morții.

Obsesia grijilor a apus!
Mi-a venit timpul amurgului
în fața nimicniciei voastre,
în fața tristeții, singurătății.

Suferința mi-am creat-o cu artă,
mi-am pictat sufletul cu strigătul propulsării
și arta amintirii mi-e dirijată de
sublima cunoaștere a vieții.

Mor în gând doar atunci când clipesc
și "vremea" îmi este musafir poftit,
zeama de sinucidere și fiecare gust amar
îmi sunt o ruină a vieții mele.

M-a-mpins trecutul în seriozitate
și ochii-mi plâng în fața zâmbetelor voastre,
trupul îmi tremură ca al unui condamnat
în fața ghilotinei, a fericirii.

Fericirea e o luptă nesigură,
o erupție de lacrimi și curaj,
un semn al nobleței și o pradă
a zâmbetului forțat, forat în noi.

Mor odată cu fiecare cuvânt rostit
și mi-aduc aminte de copilărie,
mi-aduc aminte de pedepse
și mi-aduc aminte de plânsete.

Dumnezeul inefabil mi-a oferit tristețea,
chinul de-a trăi zilnic și fericirea de-a muri.
Mi-a blestemat genunchii, creierul și trupul
și mi-a oferit izvorul lacrimilor lăuntrice;

mă lupt cu cel mai inefabil verb
și mă încumet să nu mă mai zbat
în spiritul existenței de "a fi",
în desfătarea ispitei mele, în...

Am realizat existența ca pe un zbucium
și fiecare sunet provocat de natură e un sonet,
o poezie, o metaforă și cu toate acestea, o moarte.
Natura mi-a echivalat existența dintre "a fi" și neant!

Nu-mi mai regăsesc sensibilitatea ființei,
voința de a trăi, voința de a zâmbi
și fiecare gest făcut îmi e o moarte prematură.
Îmi lipsește curajul de-a muri, de-a nu mai fi...

Deschid ochii zilnic plin de amărăciunea existenței
și mă mișc leșinat de pofta vieții
și tot empirismul meu ce l-am cugetat ani de-a rândul
m-a separat de veninul familiei și al fraților.

Sunt de neconceput, de neimaginat și plâng,
plâng în toiul zilei doar pentru a fi văzut
și aștept amurgul ca pe-un sfârșit,
ca pe-un eșec al dragostei și-al iubirii.

Mi-am amestecat zâmbetul cu durerea,
fericirea cu trecutul și esența e atât de zdrobitoare
încât mi-au cedat călcâiele, încheieturile
și toată această povară o port zilnic, o transport.

Gând în stil de vals

Astăzi, am trecut printr-un parc;
da! Un parc singur și trecut.
Astăzi, eu m-am cam mirat;
da! m-am mirat pentru un simplu gând.

M-am tot gândit la liniștea deplină,
da! la liniștea din parcul secular,
stejari goliți de timp de frig și ură
și eu tare m-am mirat.

Mirarea mea e liniștea desăvârșită,
niciun cânt de păsări n-am deslușit,
m-am tot gândit unde-i Nichita,
această liniște cu el am dobândit.

Îmi număr pașii și gândul mă apasă,
e zi de iarnă și oasele mă dor,
pasul meu mai efemer ca altădată
mă-ndeamnă să pășesc în neantul meu.

Ce drag mi-e totul, ce dragă mi-e natura
ce drag mi-e gândul oferit de Bach
și stau acum pentr-o secundă
și stau și stau uitându-mă-n zadar.

Gândul zilei

Viața înseamnă pesimism, e doar un refren ireversibil. E ca și cum te-ar pendula vântul în stânga și în drepta.

Gândul zilei

Viața! Agonie fulminantă "atârnată" pe piedestalul scepticismului.