O simplă repetare

unei

te-aș duce la toate altarele lumii
și chipul tău ce-i atât de blând
sub lumina unei lumi nebune
la pieptul tău să zac profund

tot ceea ce ești mi-ești măreție
un Adagio ce răsună atât de greu
poți fi muza unei seri de iunie
într-un Allegro ce-i la fel de greu

Răspuns

unei doamne și lui Emil Cioran

mă întrebase o doamnă:
„cum adică,
într-un neant ce nu-i finit?”
pe loc nu i-am răspuns
sub nicio formă
și m-am tot gândit
că neantul nu se va
sfărâma vreodată
de aceea nu-i finit
ci,-n expansiune precum Universul
fără să simțim
de fapt
zădărnicia vieții
în declinul verbului a fi

mă imaginez în fața morții
ca-ntr-un neant ce nu-i finit
bătrân sau tânăr
fragil sau foarte puternic
într-un timp posomorât

mor în loc să-mi trăiesc visul
și mă închid în tăcere judecat
mă surp paralel cu lumea
dar într-un mod mai delicat

Gând

De câteva săptămâni sunt nedespărțit de Matei Călinescu și citindu-l, am impresia că stăm într-o cafenea pariziană și ne povestim înlăcrimați exilul ostentativ de țara care ne-a zămislit deși, brusc, îmi dau seama că zac într-o cameră deplorabilă prin centrul unui oraș mediocru.

Atmosferă enigmatică

ce grea povară-i poezia
când te storci de tot ce-i chin
când crezi că totul se va duce
într-un neant ce nu-i finit

nu dai roade când nu se plânge
gândul care-i trist să-l scrii
de mori timid plângând în lume
ca-i să pleci și n-ai să vii

sar cuvinte din mine însumi
un poem un vers să-ți plâng
de-ar fi totul despre tine
în viața ta m-aș pironi