Să dau cu-al vorbei

unei

Cât de profund e să te plimbi
prin frig și ploi mărunte,
să te vezi singur ca-ntr-o imagine
aproape apocaliptică,
într-un parc,
poate, chiar și-ntr-o librărie;
să te vezi pendulându-ți
mâinile pe lângă corp,
reci ce-i drept,
dar fără să le ascunzi
în fața naturii
și să te tot îndrepți
spre destinații necunoscute
ca și cum pașii te-ar gândi pe tine.
Aici e declinul,
majoritatea ies în oraș
doar când se poate fuma
pe o terasă, în rest,
terasele-s lipsite
de tot ce-i spiritual,
dar, poate că, și nu mă înșel,
acești majoritari
stau liniștiți în case,
citind, cu o cană aburind
lângă ei
și eu îi critic nevăzut;
legea asta cu fumatul e un paradox
pentru că,
încă nu am văzut oameni
tremurând de frig
în fața blocului.
În fine, în fața Penitenciarului,
un tânăr și o tânără,
(astăzi trebuie specificat)
se sărutau cu foc și tot încercam
să-mi imaginez dacă e o simplă
eliberare sau,
o grea condamnare.

Tortura tăcerii

lui Constantin Hagea

printre plânsete și lacrimi
într-o tăcere austeră
cenușie dureroasă
se sting din viață trupuri grele

din tăcere în tăcere
niciun urlet nu se-aude
se sting tăcuți
bătuți și singuri
oameni ai istoriei mele

Tăcera a fost utlizată ca instrument de tortură în pușcăria de la Râmnicu Sărat, unică în acest fel; până și gardienii îi băteau pe detinuți în tăcere, fără vorbe și înjurături, doar pentru a se face mai bine auzit bastonul din mâna gardianului comunist. Corneliu Coposu spunea: Vreme de opt ani de zile nu am putut scoate niciun cuvânt, iar la ieșirea din închisoare, uitasem să vorbesc! Victor Rădulescu Pogoneanu, fiul lui Ion Rădulescu Pogoneanu, era paralizat pe jumătate și era întins pe pat pentru că nu putea sta în picioare și cu toate aceste, gardienii îl băteau în timp ce era întins.      

Gând

Capitalismul contemporan nu reprezintă altceva decât, ceva ore suplimentare dintr-un regim brutal care, culmea, la 14 decembrie 1955, România, prin acest regim adera la ONU, adăpostită cumva între zidurile zăbrelite ale celulelor de anchetă și smulgea cu forcepsul mărturiile unor oameni nevinovați pentru că au fost considerați de către partid o amenințare. Așa s-a consolidat noul regim în România, cu forța și, de asemenea, capitalistul actual, trecea de la cizma bolșevică, la pantoful capitalist, frumos lustruit și modern, dar sub același imperiu. Partidul comunist n-a murit, s-a reinventat și votați cu el în continuare.

Ceea ce este

unei domnițe care nu mi-a deschis ușa în urmă cu două decenii

privindu-te, îmi dau seama
că tu poți fi esența iubirii
și poți fi pentru mine
ceea ce este cuvântul pentru carte,
ploaia pentru viață,
toamna pentru castan,
vioara pentru muzică,
albina pentru flori,
iubirea pentru suflet,
strugurii pentru vin,
nostalgia pentru poezie,
singurătatea pentru poet.

 

În dor

unei domnișoare greu de găsit

ce te-aș strânge la piept, așa, câteva ore,
zile, săptămâni și ani;
ce te-aș iubi, așa, câteva ore,
zile, săptămâni și ani.

Cenușa supărării

Tot mai privesc în priviri blajine,
în ochi adânci de fată, și-o sclipire;
vetust cum sunt încă din pruncie
sfioasă-i viața asta și-o urgie.

Se-nalță-n mine gesturi, plecăciuni mărețe
și pasul meu tăcut, ars de noblețe;
lăuntru-i tot mai singur într-o lume rece
în mersu-mi neștiut, parcă, nimic nu trece.   

Gând

Parcă-s sortit singurătății și, nu știu cum se face, dar simt singurătatea lui Hristos atunci când a fost atârnat de lemn, numai că, la stângă și dreapta mea, nu e absolut nimeni.

Gând

 În urmă cu ceva timp, stăteam de vorbă cu un amic și-i spuneam că românii, de majoritate  vorbesc, cu toții gândesc identic și nu mai găsești, decât foarte rar, un om demn și plin de spirit politic mai ales, un om care să gândească natural, în afara sistemului. Spusele mele mi s-au confirmat citind dintr-o carte de Marius Oprea unde, și el rându-i citează dintr-un dosar al securității: „Căci ferească Dumnezeu de țara unde e atât de [bine], încât toată lumea e de aceeași părere și vede toate problemele la fel!...”

Privind spre ea pierdut

unei

O revăzusem după o vreme îndelungată
și pentru prima dată la mai puțin de un metru.
Îi spusesem cine sunt - și-i întinsesem mâna -,
imediat  după un salut cordial și, parcă,
văzusem în ochii ei splendoarea lumii.
I-am adus aminte că-i vorbisem frânturi
din viața lui Octavian Paler și printre cuvinte
mi-a răspuns cu un zâmbet familiar.

Netemător în dăinuiri

unei

ca munții ce separă cerul de pământ
mă vei vedea înfrânt și în povară
chiar dacă între mine și un gând
se naște un vuiet întâia oară

și-n amurgul care nu te-ncântă
la pieptul tău să zac luptând
timpul nostru se frământă
îngenunchiat în timpul de acum

mâhnirea rupe-n noi tăcerea
și-n umbra ta aș sta s-ascult
desprins de-o lume parcă muta
pe zi ce trece-i tot mai mult

Nimic nu am decât o simțire
și-o privire ce-i cu pas domol
se tot zvonește o chemare
în dor obscur eu am să mor

și zac în zale cu nerăbdare
bizar și singur voi sfârși
fântâni de vise uluitoare
în spaime pier încărunțit

Gând

unei

Toamna s-a instalat cu supremație și, parcă, ne judecă pentru faptele noastre impure, adânc  înrădăcinate-n noi. Copacii sunt surpați în despuiere și-ntreg pământul călcat în picioare murmură în adâncul lui de durere.

Ciudată-alcătuire

unei

Aș vrea un poem să șoptesc cuiva
s-alinte cuvântul meu tainic;
să văd, să te simt în suflet aș vrea
din bezna odăii ce-i martor.

Din somn să te-alint cu tremur sfârșit
să te înalț chemându-te-n brațe;
lin să iubesc cu murmur deplin
din valma iubirii noastre.

Noaptea e rece precum ți-e tăcerea
și-n mâini străfund se zbate,
un trup ce-i gol, și singur, și trist,
suntem străini odăii noastre.

Și te-aș iubi pierit în gesturi mărețe,
în tainice moduri fără hotar;
iubirea nu-i frontul lumii ce piere,
prin lacrimi mă tremur scriindu-te iar. 

Ne-mpăcat cu aceste gânduri

unei

Da, ma zbat și mi-e dor de tine
și-n nopți puerile ma pierd sperând
că-ntr-o clipită, poate, ajung la tine
neclintit și nevăzut.

Dar acum, privindu-mă mai bine,
prin sumbrul frânt, pasul făcut;
adâncul plâns lipsit din însumi,
urzește-n mine un strigăt mut.

Mereu limpede

unui popor decembrist

Tu, care știi, că-n lumea asta suferindă
se mișcă totul, parcă, fără-un rost;
ne duc picioarele, parcă de frică
într-o durere ce-i strivită de prisos.

Privim înmărmuriți, blânde scene oarbe,
fierbinți clădim gânduri de adieri;
privirii noastre, totuși, parcă blajine,
ni se-nchină zvelt un gând furios.

Săraci români, săraci ca ploaia,
în nostalgia vremii ne înălțăm;
săracii slăbiciunilor din fire
întristați, tăcuți vom fi mereu.

Trupul nostru-i mai gol ca niciodată,
dar bogați din noapte pâna-n zori;
crește-n noi înfrânta viață,
osteniți de atâta luptă între noi.

Am tot vândut pământul nostru,
jigniți, supuși, flămânzi și goi;
sub noi zac mii de oase frânte
și nu-i tăcere deasupra lor.
 
Tu, pătimaș al vremurilor noastre,
nu-mparți nimic din ce-i al tău;
putrezim  ca lemnul de pe munte,
fumegând apoi în viitor.

Doar gândul uneori omoară,
furie, groază, indusă în popor;
nicio slujbă nu-l mai îndeamnă,
o, român, adânc vei fi mereu.

Trudiți sub jugul ce ne cuprinde,
zefirul strigă aprig către noi;
neclintiți în sărmana utopie,
ne tot iertăm și tot iertăm. 

Lăuntrica splendoare

lui Mihai Prelipcian

Am fost fărâmă, poate poate
într-o copilărie ce-i veșmânt;
să ieși din timp e-o taină aparte
să te plângi și să te plângi.

Și totuși, totul e departe
la un pas, un salt morbid;
tot adâncul ne desparte
refuzând și refuzând.

Ce-ar fi să vină o furtună?
s-auzi cum cad frunze pe pământ;
s-auzi cum totul s-ar rupe-n mine
răpus de vânt, răpus de vânt.

Îi bezna grea? mă-ntreb mereu;
o fi curbă și străină?
pe unde calc mi-e pasul greu
nu dau de mine, nu dau de tine.

Și, totuși, am mâinile rănite
și inima învechită de atâta dor;
și tot ce fac mă scald în splendori
și-am să mor venind la tine. 

Desfășurat mereu

Și-așa mi-e viața, cât o privire pală,
aceste gânduri s-or înălța la cer;
și stau umil într-o odaie,
privind într-o oglindă, zâmbind altfel.

Profunde-mi sunt toamna și ploaia,
aceste stări pe care le-ndrăgesc;
o vorbă spusă în mângâiere,
răsună ca un gong la pieptul ei.

Și te vedeam mai tristă ca niciodată,
veghez tăcut privindu-te sub Cer;
între realitate și visare,
cel mai greu mi-este să mor.

Și te-am cuprins cu o șoaptă domoală,
în frumusețea ta ce-i anotimp;
zace în mine tainice visuri,
în sumbre momente te-aș mai iubi.

Cumplit

ce delicat mi-a șoptit copacul
pentru că veneam sub ramura lui
să-l citesc pe Cioran
și nu numai;
în timp ce oameni treceau,
unii zâmbeau,
alții priveau
putin ciudat, încruntați,
unii veseli,
unii triști
ca viața lor muribundă
și-mi pare rău
că nu am un leac pentru ei
-eu mi l-am găsit pe-al meu-

și toamna vine ne-ntrebată,
vine cu vânt și ploi mărunte,
cu frunze ce cad
deja răpuse,
de timp, de vară de fapt
și-i totul aproape mat.

un copil mă întreabă: ce faci aici
singur pe o bancă
pentru că imediat vine ploaia
și tu nu ai nicio intenție să pleci?
Mă uit la el
și-i răspund: nu insista,
eu nici măcar nu exist!
Se uită mirat la mine,
credea că vorbește singur și aleargă
spre nimicul lui
aproape suspinând;
în timp ce alearga, întoarce privirea
către mine și m-arată cu degetul
șoptind printre buze:
ești o enigmă!

în mintea mea,
în fața teatrului național,
pe banca cea mai muribundă
pe lângă cartea pe care o citeam,
în mine se dădea o luptă.
Buzele trecatorilor tremurau
fără niciun zgomot
și, parcă, plecau
cu mine la drum
într-o călătorie pe alocuri
ca-ntr-o splendoare nevăzută.

nu am o casă natală,
nici trecut glorios,
mă uit la mine ca la o epavă
și-mi spun mereu cât sunt de prost.
Se întoarce lumea odată cu mine
și mă simt fabulos,
ca-ntr-o lumină nesfârșită
și râvnesc la tot ce nu am fost,
mântuită parcă de prezența unui Dom.
Privesc din visare, din toamna
profundă și sângerie
și mort stau mai aproape de mine
tulburat și fără rost.

Dacă aș putea

M-aș transforma în umbră
la urechea femeii îndrăgostite,
la ființa omului răpus de griji,
la chinul lumii ce nu apune.

M-aș transforma în mângâiere
pe coapsa unei femei iubite,
pe obrazul unui copil părăsit,
pe neputința omului de mâine.

Gând

Pictura, muzica și poezia sunt cele mai mari realizări ale omenirii și fără aceste instrumente, omenirea s-ar afla într-un declin continuu. Suntem experți în politică pentru că politica a fost creată pentru mediocritate, pentru calomnie și regres. 

Foarte laconic

adu-mi aminte de prima dragoste,
îi spuneam gândului;
pentru că sufăr de astă toamnă,
îi șopteam gândului.

încă nu m-a lecuit fobia
îmi spuneam mie însumi;
nu mi-am descoperit menirea,
îmi șopteam mie însumi.

Gând

Nimic pe lume nu e mai trebuincios omului decât muzica și iubirea! 

Descoperire

n-am cunoscut-o niciodată
și a plecat străină de lângă mine;
m-a tot învinuit că n-aș iubi-o
ce cruntă-i lumea de azi pe mâine.

absența ei mi-este povară
în timp ce vântul mofturos adie;
pașii ei grăbiți îmi poartă
un spirt dus în veșnicie.

Gând

În România democrația nu a fost înțeleasă greșit, așa cum s-ar spune, ci democrația într-un popor mat sau într-un popor cu organizație capitalistă, cu lingăi împotmoliți în pragurile ușilor, e o democrație trasă la milimetru, ostentativă, belicoasă și-n același timp, o metodă de a-i face pe oameni să acționeze după moftul conducătorilor lor.

impresie adâncă

ce placut suntem părăsiți
de fiecare zi prin care trecem
și uneori ne afundăm în somn
fără să iertăm
liniștiți privim spre
farmecul ciudat al nopții
spre durerile oamenilor
pe care-i apăsam

te văd vioaie și pasionată
bogată ca-n aidoma arhitecturii Rococo
balsam febril
în anotimpul tinereții
o, nepătrunse întunecimi
febrile stări

iar eu stau culcat pe parchetul rece
întins submisiv
și tot așteptând
mă visez lânga râul ce se rostogolește
și privesc în sus de pe pământ

în sufletul meu se naște chipul unei iubite
clocotind în desfătarea unei stări
călăuzit de pași ce ma duc spre tine
din belșug alerg de dragul tău

e tot mai scurt spectacolul vieții
priveliști mărturii tremurător
mă clatin atât de cumplit
când vin spre tine
izbutesc plângând să te revăd

Pe neașteptate

De ceva timp scriu pe muzica
lui Arcangelo Corelli
și m-am tot gândit la tine
pentru că uneori sunt prost
de fapt
puțin naiv pentru că ți-am zis atâtea
și tu n-ai răspuns decât
c-o tăcere profundă
de ne-nțeles
și te tot gândești să pleci
dar încă n-ai idee că mă voi ofili
ca o floare pe un câmp arid
pe care nu l-a mai plouat niciun nor
de foarte mult timp

în timpul ăsta nu știu
ce să-ți mai spun pentru
că ție nu-ți place nici să citești
nici să mergi prin biserici să-l
asculți pe Bach
sau să nu faci nimic pe o bancă târzie
și atunci îmi dau seama
dacă sufletele noastre s-ar potrivi

naiv poate fără un țel
dar eu îți voi spune prin versuri
că te-am tot căutat
dar asta va fi minciuna secolului

tu va trebui să înțelegi că tragismul meu
va fi dispariția ta
și chiar dacă vei simți aceste rânduri
în inima ta nu va exploda nimic
pentru că mi-ai spus
că-ți place singurătatea la fel de mult
cum îmi place și mie
numai că eu chiar mi-o trăiesc singur
fără ajutor

mă ridic silențios de la masa
pe care-mi sprijin coatele atunci când scriu
și mă pregătesc de un drum
pe care nu-l accept
și voi păși pe el cu teamă poate
șchiopătând ca-n poezia lui Nichita
unde spunea:
„... ți-aș sărauta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?”

Gând

Tragismul României de astăzi e un moment istoric fără soluție. Ieșirea României din acest impas se poate realiza doar prin admirabila teorie. După treizeci de ani, între români s-a deschis o prăpastie pe care nimeni n-o va putea umple și, care, culmea, ne-a înstrăiant pe veci. România nu mai are [efect], ci d[efect]!

Din cuget în cuget

lui Omar Khayam

din întâmplare m-am reîntâlnit cu Omar
ne-am pus la o masă și-am băut
el vin roșu eu vin alb
și-am tot băut și-am tot băut

ce plouă afară ce plouă în discuții
polemici cordiale nimic altceva
pe gâtul meu vin alb se duce
pe gâtul lui Omar un gust amar

discutăm despre una despre alta
despre-o doamnă despre alta
despre toamna asta-n iulie
despre poezia-n lume

tăceam privind o domnișoară
cu o mână pe pahar
în gândul nostru se-nfiripă
cine știe ce calvar

Visare - dacă pleci, dacă rămâi -

Unei domnițe

M-am așezat lână tine,
în patul pe care-l împărțim de ceva timp
și timid, în amurg, îți ating ambele picioare
cu piciorul meu, doar ca să pot ști că ești
aici lângă mine și nu absentezi;
te iau în brațe timid și-ncep
să te mângâi pe piept, pe coapse,
sub amurg să te iubesc, de fiecare dată,
ca-n prima noastră noapte...
și te simt timidă ca-n prima zi
și prin odulațiile trupului tău
mă refuzi tăcută lăsându-te în voia mâinilor mele,
sub lumina palidă din odaia noastră
înconjurată de cărți și vise.
Noaptea trecută am visat că ai plecat
și m-am trezit speriat într-o singurătate
pe care nu mi-o mai doresc.
Ascunsa taină dintre noi, faptul că-mi porți inel,
nu-i altceva decât enigma copilăriei noastre;
mi-am adus aminte când ți-am împletit
primul inel din două tulpini de păpădie
și ți-am îmbrăcat degetul mâinii stângi cerându-te.
Ai spus: Da!
Mi-ai absentat două decenii de atunci
și când îmi aduc aminte, parcă a fost
începutul nebuniei mele.
Nici astăzi nu ești decisă,
dacă pleci, dacă rămâi!

Gând

Românii fac revoltă, dar nu mai fac recoltă!

Gând

Am o admirație pentru oamenii care plâng în aceste vremuri tulburi de derută morală, de confuzie  și corupție planetară, cum spunea marele George Banu.

Gând

Sentimentul inuman de a nu mai fi, zace în mine cu o comoditate supremă! 

Tăcerea absurdă

Cuvintele mele au fost maligne,
abundente și m-au nimicit;
acum sunt mai sărac în suflet
când tăcerea vieții m-a apus.

Urlam în tăcerea singurătății mele,
din vorbă-n vorbă tot vorbeam;
tac ca zidul cum spune zicala,
privindu-mă-n oglindă, resemnat.

A tăcut vreo două decenii
și dintr-o dată a vrut să ne-ntâlnim;
am tăcut și eu vreo două decenii
și dintr-o dată am vrut să ne-ntâlnim.

Scriu în tăcere aceste versuri,
de fapt nu tac atunci când scriu;
m-am tot gândit tăcut la tine,
dar prea tăcut și nu ți-am spus.

Gând

Comuniștii nu au pus mâna pe țară, ci pumnul! Au trecut șapte decenii de atunci. (...)

Gând

Viața, acest prilej al suferinței!

Gând

Mi-l imaginez pe Octavian Paler într-o sală de așteptare fără public și, parcă, ridicându-se-n picioare să audă aplauzele unui public imaginar. Evidențiază recunoscător plecăciunea, ca semn aprobator din partea unui public pe care doar el îl auzea.