Căderea timpului

Cădea timpul într-o zi blestemată

Și-mbătrânesc tragic cât aș clipi;

Eternă zi, aproape nemiloasă

Eternă noapte, sumbru sfârșit.

Spre ceruri mă uit și-n zile senine,

Îngheață în mine cuvinte și stări;

M-amestec cu lumea și viforul vine

Și simplu străin de viață mă tem.

N-am cale, nici drum, nicio potecă,

Parcă-s călător din alt oraș;

Deodată, parcă, mă-mpietrisem

Când știu exact ce s-a-ntâmplat.

 

Și ce-ar fi dacă într-o zi de iarnă?,

S-ar rupe-n mine tot ce-i condamnat!

Și-un sânge care a curs cândva pe-un munte

Să schimbe tot ce nu-i schimbat.

Lăuntrică durere

mi-ar fi plăcut să fiu o legendă

și existența mea să fi fost una utopică;

să fiu adus de un vânt miraculos

în cel mai cumplit muson posibil.

n-am dobândit nimic, nici măcar o iubire

și-n ceasul târziu al vremii,

încă visez aurore boreale,

lucruri din camera cu tavanul foarte înalt

și vârfuri de munți pe care încă nu i-am atins.

pe multe drumuri puteam găsi sfârșitul 

și alergam prin hopuri tânjind la văi,

la patimi, la grabnice margini ale tristeții...

ce-mi mai mocnește-n sânge isteria vieții,

acest cosmic gând lezat de verb

și mă urmărește statornic zâmbetul fierbinte

țâșnit din văpaia unei adieri.

 

 

 

Mândria singurătății

dacă mi-aș rezolva toate problemele,

nu m-aș mai simți strivit de împrejurări

și mi-aș da, poate, seama că la orizont

se poate supraviețui sub diferite forme.

 

zac în mine îndoieli speculative,

neliniști organice zămislite din rădăcina genezei

și mă sufocă gândul că-s liber în exagerare,

în gândul zadarnic pe care-l confrunt.

 

n-am o calitate interioară în mine,

nicio certitudine să-mi dovedească ceva,

nicio stare febrilă de iubire,

ci numai conceptul unei stări de agonie.

 

trec prin ani dezarmat de spirit

și mă zdrobesc suficient în existență

încât descopăr dincolo de gânduri

revelația oscilatorie a unui prăpădit.

 

Fulgerat de un gând

Aș vrea seara aceea 

Și ploaia care-a fost,

Aș vrea să nu mai fie

O seară cum a fost.

M-aș da bătut acuma

În clipele ce curg,

Stingher în așteptare

Mă pierd cumva să uit;

Dar timpul nu așteaptă

Și merg la braț cu el,

Am rănile rămase 

Și drumu-i tot mai greu. 

 

Am inima pătrunsă

De frânturi și stări,

De glasul ce m-așteaptă

Din adâncul meu. 

Gând

Impresionant de adâncă mi-e singurătatea și înalte simțiri mă năpădesc în călătoria neizbutită a vieții mele.

Fără grai acum

O, ce înfiorător zac pe gânduri

și ce vremuri triste am străbătut;

uite, eram al tău, zvelt și singur,

în crunte stări ce nu apun. 

Nu-i vreme de visare pe fundalul vieții

și m-ascund mereu în bezna mea;

mă-nvârt mereu în nopți curmate,

în nopți carnale din amintirea ta.

 

Tăcută-i ziua în frământarea ploii,

în liniștea-ncordată ce se stinge vag;

și totuși, am lăsat totul în umbră,

în blânda mireasmă a cântului erai.

Impenetrabil

și stare și chin...

m-a umbrit cândva;

m-a izbit de una de alta

din beție în beție

și din sigurătăți în alte singurătăți

metalic cum sunt

în secolul acesta 

abia dacă mă mai străpunge ceva

mă oglindesc în mine

și pretind că-s cineva

de fapt sunt un nimeni

și nimic altceva

Mai aproape ca niciodată

dacă caracterul meu posomorât 

ar fi avut un aer serios,

în vremea întâlnirii noastre

m-aș fi comportat ca un gentleman bogat

și aș fi căutat trăsăturile tale delicate

pe care nu le-am contemplat în vremea de atunci.

toată mulțimea era nefericită pentru că te cunoscusem;

chiar și bogătașii cu onoruri se simțeau lezați

și, parcă, încă-i mai văd cu șoapte ademenitoare 

după prima noastră și frumoasă zi de geneză.

îngrozitor să te îmbulzești în propriile gânduri

sau sfaturi pe care ți le dai singur

și îmi aduc aminte zilnic cum am pătruns în sufletul tău,

ca apa pe sub pragul ușii.

ai fost stăruitoare, neobosită și mi-ai adulmecat cuvintele 

fără să te simți hărțuită 

și ai decis să mergi mai departe cu mine prin timp

dar eu n-am apucat să deslușesc ceva din asta

și te-am abandonat.

am fost copleșit, dărâmat pentru că, îmi aduc aminte, 

trebuia să ajungem pe Rue de l`Odeon nr 21 

să-l vizităm pe marele contemplativ; atât ne-a mai rămas.

nici în zi de azi n-am mai ajuns acolo unde mi-am propus

și mă simt zilnic ca un modest călător fără înfățișare 

și lipsit de orice noblețe. 

am avut un declin în viață pe care nu l-ai cunoscut;

trecusem într-o perioadă la literatura de tejghea 

și-am plâns pentru că nu puteam trece mai departe...

lipsea ceva-n mine.

mereu am fost diferiți de restul lumii

și nebunia asta ce zace în noi, e diferită de nebunia lumii.

exită în lume nerușinarea de a fi toți la fel.

numai noi suntem liberi pe deplin pentru că avem casele 

pline de cărți și prin asta, am reușit să cunoaștem mai multe vieți,

dar nu pe noi.

îmi place grozav să mă dărâm, să mă arunc în hău

în lipsa ta și-n același timp, să par dezinteresat de mine,

în prilejul de a fi singur în propria-mi stare oarbă.

îți mai aduci aminte când ți-am spus?

,,era prea frumos să am parte de frumos!”

și te-ai grăbit spre nimic, spre amabilul tău spirit 

care mă nimicește și astăzi.

am impresia că mă voi vindeca într-o zi,

într-o zi pe care n-o pot ocoli nici dacă mi-aș schimba destinul

și cu toate aceste gânduri, mă găsesc atât de meschin, asasinat parcă

într-o lume dărâmată din talpa societății până în elită.

dacă aș face un bilanț al lumii, cei care nu mai sunt

au un avantaj față de noi, aștia, mâhniți din orice;

noi ăștia care ne exprimăm suferința și fericirea în aceeași formă,

fără prea mult entuziasm.

cu ce mai poate fi convins unul din noi?

m-am zbenguit destul în toate formele și m-am căit

de tot ceea ce a fost lumesc și asta a fost și este 

piatra de încercare pentru unul ca mine. 

Gând

Treceam zilele trecute pe lângă barul la stadion unde am auzit o conversație între seniorii muncii: Noi ne-am trăit viața, spunea un domn sexagenar, fără prea multe regrete și cu ochii umeziți de alcool. Unde, la muncă? Singurul loc unde ți-ai făcut concediul a fost la mă-ta în Iași, spunea un sexagenar mai treaz puțin și plin de amuzament.  

Gând

un unic gând mă mișcă

cu patos și păstos mă plâng

cumplite stări se mai afirmă

într-un unic gând

Ceea ce nu am apucat să-ți spun

Îmi tremură trupul rece ca spada

Când mă gândesc că-n gând mi-erai,

Te-aș fi iubit cum albina iubește floarea

Și cum ploaia pe pâmânt se cuvenea.

Uneori albastrul cerului e palid

Și frigul din iarnă nici nu-l mai simt;

Îmbrățișarea ta mi-era eternă

De la primul nostru gând.

 

Nicio stare de fericire nu mai vine,

Toate-s pironite în văzduh;

Mă-ntreb în așteptarea-mi,

De ce oare nu mai vii? 

Zorii dimineții sunt de cenușă,

Aș dori să-ți spun că nu e demn;

Preocupat sunt pe zi ce trece,

într-un adânc m-afund mereu. 

 

Când vine starea

„ah, voi, care vă cutremurați

auzind exclamarea: El Dorado, El Dorado”,

spunea Nichita;

eu spun: Doradă, Doradă,

uitându-mă-n cuptor.  

În mod bizar

lui Nichita Stănescu

 

niciun Nichita, aici,

pe versantul țării noastre,

nicun vers,

nicio grăire

în mocirla vieții voastre.

 

Gând

Omul, ca să fie viu pentru Hristos, trebuie să fie mort pentru lume!

Gând

 Pe Ioan Petru Culianu nu l-a ucis securitatea, așa cum se zvonește, pentru că a fost împușcat pe la spate în cap, în stil comunist, ci principalul vinovat și asasin, nu-i altcineva decât poporul român, nostalgicul de ieri, imbecilul de azi. Lumea se poate cutremura în multe feluri...   

Gând

 Ascult Tomaso Albinoni - Adagio și-mi aduc aminte momentul când am ascultat pentru prima dată această compoziție care, și astăzi mă năpădește cu o nostalgie profundă. Îmi aduc aminte de acea stare pe care n-o pot uita și mi-ar plăcea să repet starea la nesfâșit, să mă fi oprit ocolo și să nu mai fi cunoscut tot ceea ce am cunoscut până astăzi.

Gând

 Despre traiul din Penitenciarul Aiud, Mircea Vulcănescu avea să mărturisească familiei pe o carte poştală, trimisă în anul 1947: „începutul a fost greu; ca la judecata dintâi, când te înfățişezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri şi draci. A fost pe urmă un (alt) ceas greu. M-am temut de singurătate... Păream pierdut în fundul lumii şi purtat de o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul, ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat de vorbă cu mine despre evidență, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simțit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.

Noaptea târzie

O mută toamnă mă năpădește iar

Și, vai, uneori ești cu mine iar;

Lungă e noaptea fără tine iar

Și mor pe alocuri gândindu-mă iar.

 

Bufnește vioara în prag de amurg

Himere zâmbesc pe cerul amurg;

Mirifică noapte, în singur amurg

Era o odaie și-n tine amurg.

 

Nici astăzi nici mâine nu te-oi vedea

Destul e-ntuneric și n-oi mai vedea;

Gânduri izbesc și ne-om mai vedea

Totul e jale când vom vedea.

 

Desculț printr-o viață lipsită dor

Simt starea unei de care mi-e dor;

Și-n tine se nasc zile de dor

Găsindu-ți o lacrimă de care ți-e dor. 

 

 

 

Când pleci mă apucă dragostea de tine

Când pleci mă apucă dragostea de tine

mă întreb de ce nu mai rămâi, de ce nu stai;

s-aprindem lumânarea care se stinsese

în odaia-n care în gând ne-nfioram.

 

Și-n nopțile târzii când frigul ne apasă

și-n iarna grea din Păunescu îți citeam

stăm singuri tolăniți într-o privire

și-apoi e-o soartă când ploaia vine iar.

 

Dar singuri în tristeți cordiale

afară-i vânt și toate-s triste, vagi;

mi-ești dragoste flămândă și morbidă

în adâncul  împărăției te declar. 

 

Nimic la hotare

e-atât de tristă lumea și supusă

și totul duce spre mortuar

zac singur ducându-mi grija

în toamna asta fără final

 

nu-i nimic între mine și-o toamnă

doar un vid pe care eu îl gust

mi-aduc aminte că sunt străin

... în viscolul ce mă răstoarnă

 

îmi pot scrie întreaga dramă

pe bulevardele pustii

pe zidurile care mă-nconjoară

din amurgul cotropit