duminică, 31 ianuarie 2010

vineri, 29 ianuarie 2010

Înlănţuire de imagini cosmopolite

Azi-noapte, în vis, am auzit
din nou strigătul mut al
nopţii antice, al singurătăţii
şi al pesimismului meu solitar.

Dar visul meu îmi spune multe.
Atunci când cineva cade, cei
mai apropiaţi plâng, suferă,
apoi îşi continuă drumul.

Ceilalţi tresar o oclipă:
a murit cineva. De fapt,
se gândesc la ei, se gândesc
că nu vor merge la nesfârşit...

Într-o zi toţi vom cădea
şi vom sfârşi la marginea
unui drum sau între mărăcini,
între zile şi nopti...

marți, 26 ianuarie 2010

Discurs imaginar

Nu mă feresc să recunosc că,
într-adevăr, puteţi face multe
împotriva mea. Mă puteţi lovi,
mă puteţi sili să îngenunchiez,

mă puteţi arunca în şanţ,
mă puteţi scuipa, mă puteţi
purta într-o colivie pe străzi,
mă puteţi excomunica, mă puteţi

ameninţa cu flăcările iadului,
mă puteţi acoperi de batjocuri
şi de blesteme, mă puteţi lăsa
să putrezesc într-o tăcere

de moarte, mă puteţi tortura,
mă puteţi ucide sau mă puteţi
izgoni. Da, puteţi face toate
astea. Nu vă pot împiedica.

Dar nu mă puteţi sili totuşi să fac
câteva lucruri şi eu ştiu, simt
că nu sunteţi atotputernici...
Nu mă puteţi sili să nu regret

că s-a întâmplat să traiesc
pe acelaşi pământ cu voi...
Îmi voi arunca cuvintele
ca voi să le călcaţi în picoare,

şi atunci când toţi sunteţi
mai sus de mine, mai sus de tot
ce eu pot fi, voi ajunge ţinta
pumnalelor voastre, ţinta societăţii...

duminică, 24 ianuarie 2010

Gândul zilei

M-am rugat să-mi crească aripi "Lyre" dar m-am trezit cu aripi de "Liliac"... rugaţi-vă să nu vă crească aripi spunea Octavian Paler! 

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Aşteptare în spleen

Era o furtună continuă
care aduna pe cer norii
întunecaţi, mereu gata
să rapună o tristeţe.

Uneori ploaia e subţire
şi deasă, fără să se oprească.
Atunic, cerul are o nuanţă
uniformă, şi e cel mai trist.

Vântul bătea tare, norii
de toate formele alergau
pe deasupra plopilor
şi aversele cădeau în rafale,

plesnind în drum,
în geamuri, pătrunzând în case
prin cea mai mică fisură...
Toamnă pustie, încă te aştept!

joi, 21 ianuarie 2010

Freamăt de libelulă

Eram atât de prăbuşit,
atât de necunoscut...
Nu-mi puteam simţi privirea,
gândul şi vidul sufletului.
Nu-mi puteam acoperi gândirea,
trăitul şi bătăile din aripi
a unei libelule solitare,
singure pe un cer plumburiu.
Când norii cântau în
singurătatea lor lugubră,
doar libelula mai îndrăznea
să-şi danseze trupul în
zborul ei legănător.

Acum, păşind spre mine
un freamăt de refuz, o
sclipire de idei dramatice,
o ramură de uitare a clipelor
uitării... renasc, renasc
ca o zi după amurg, ca un
curcubeu după "tristeţi"...
Nu-mi pot părăsi trupul
atunci când sufletul îmi este
încătuşat, prins între
doua zale de plumb.
Doamne, cât de mult mă poţi iubi?
Iartă-mă căci greşesc

atât de mult înaintea
cuvintelor tale, în faţa Ta...
În timpul care trece, găsesc
necunoscutul universului,
freamătul pustiu al boltei cereşti...
Devorează-mi trupul, unge-ţi
chipul cu sângele meu, căci
moartea mea contemporană
e doar un suflet ce adie uşor.
Departe de misterele lumii
îmi las iubirea să curgă ca un fluviu
al vieţii, ca şi lumina universului.

duminică, 17 ianuarie 2010

Atunci când plângi!

Când chipul tău e plâns de lacrimi
se iveşte a fi o fereastră
umezită de stropii unei ploi.
Când ochii tăi afundaţi în lacrimi,
se ivesc a fi un lac de flori.

Când mâna ta firav mă vă atinge,
se iveşte a fi o ramură de vis.
Când privirea ta cu drag alintă
al meu trup solitar, veşmânt;
şi doar o urmă ce-i cu timpul
în vidul ars din trupul tău cuvânt.

Când a tale vorbe sunt în lacrimi,
se ivesc a fi un lan de grâu,
un stol de vrăbii în ninsoare
sub un pod ce-i dărâmat de vânt.

Şi doar o lacrimiă-ţi mai cântă
dansând timid pe al tău obraz,
şi urma ei ce-i dor şi zâmbet
doar o lacrimă-n obraz...

Curând când totul va apune,
amurg pe chipul tău plăpând
şi buzele-ţi ce-s dor şi suflet,
cântec trist, cântec rânjit.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Gândul zilei

Mi-am sprijinit coatele pe pervaz, mi-am adunat gândul şi am început să plâng!

Când n-o să mai fiu în doliu!

Zbor în legământ,
în zare de azur,
în lume vidă şi legănată,
solitară, estompată...

Plutesc ca un nufăr,
ca un cuvânt rostit,
ca un sunet de vioară,
ca o aripă în vânt.

Sunt în adiere,
în cuvinte şi apus,
în amurg şi libertate,
şi mormântul meu de gând.

Mă liniştesc în adormire,
în cuvinte de rămas-bun,
mă simt ca vrabia făr` de aripi,
ca un om fără de gând...

Şi prin gânduri ceaţa-mi trece
şi lovit cad la pământ,
sugrumat căci timpul trece...
Rostul meu de muribund!

luni, 11 ianuarie 2010

Boala dorinţei

Adesea mi-am luat
rămas-bun de la viaţă.

Îmi spuneam întru
inima mea:

caracterul
meu este pecetluit:

ce să mai caut
în acest trup?

Trebuie să plec,
să fug din el...

N-am nevoie de
nori şterşi,

de azur tâmp, de
poezia ieftină

a apusurilor dulcege,
crâncene uneori.

Poezia îmi stă în trup
ca inelul pe degetul

unui schelet ambulant.
Sunt plin de gol!

Mă pierd în pustiu,
în pustiul meu

şi nimic nu-mi va reda
ucenicul poemelor triste

atât de ambientale,
secetoase şi uscate.

Îmi este atât de dor
de mine, de plimbarile

efemere într-un spaţiu
vid, clătinat de ape...

duminică, 10 ianuarie 2010

Gândul zilei

De s-ar aprinde văzduhul si flăcările lui să se închine în faţa creştetului meu, al omului!

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

vineri, 8 ianuarie 2010

Putinţă vizibilă de a nu fi!

Nici flori nu înfloresc pe cer,
nici în suflarea mea, nici în
sufletul meu arogant, nepăsător.

Văd un arbore, un zâmbet,
un răsărit, o amintire pală...
Toate îmi sunt străine.

Spre cine se apleacă palmierii?
Crengile lor par idei obosite,
ostenite de atâta amar de plecăciuni;

Dar crengile unei sălcii?
Sunt atât de plânse, atât de amare
încât nici ele nu-şi mai au rostul.

N-am căutat în mine poezie, nici violenţă,
nici vârtejuri de gând, ci doar
speranţe de scepticism şi suflare de ritm.

Atât de mult mi-am alungit sufletul
cu mine, cu gândul meu, cu singurătatea
încât mă văd în agonia unei vieţi asfixiate.

Moartea-mi picură pe creştet.
Strop cu strop. Chemare cu chemare.
Vis cu vis şi răsărit cu amurg...

miercuri, 6 ianuarie 2010

Tendință morbidă

Oamenii sunt o adunătură de fiinţe
meschine, mizerabile, mărunte la suflet,
corupte, limitate, extrem de egoiste,
dezgustătoare şi certăreţe...

Dumnezeu ar trebui să fie cuprins de
greaţă. Dar în această progenitură divină
există o fărâmă de compasiune, o cale
dreaptă, un microb de adevăr...

Oricât de josnic ar fi, omul posedă
în sine un gram de divinitate. Nu-s
vorbe în vânt acelea care afirmă că
omul este alcătuit dupa chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu.

Chiar şi în cei mai nevrednici dintre
noi există ceva ce merită păstrat, iar
din acest ceva se poate făuri un
om nou, un duh curat, limpede ca un strop
de lacrimă, ca un râu de munte liniştitor.

Cel care ne-a oferit această şansă
de schimbare, de viaţă, de a ne salva
sufletele ştie adevărul...

Încert-am să-mi schimb mizantropia
dar rezultatul meu este corupt, imoral...
De-aş avea alt suflet. Un suflet
mai zadarnic!

luni, 4 ianuarie 2010

duminică, 3 ianuarie 2010

O voce!

O voce ca o adiere în vânt de toamnă;
o voce care adormea uşor frunzişul
pădurii, un ton ce vestea noaptea
care se apropia şi făcăduinţa unei noi dimineţi.
O voce în plină iertare, în plină
dragoste. O voce pală ca şi
glasul unui râu într-o pădure.
O voce dumnezeiască, ce din vocea ta
se năştea sinceritatea. O voce puerilă
ca şi glasul unei privighetori, o voce
de anotimp, de ploaie şi de cântec,
o voce fără lacrimi, ură şi dispreţ...
O voce ca un sunet de harpă liniştitoare
îngânând câtecul sufletului tău...
N-am să mă satur de vocea ta melodioasă,
de glasul tău plin de freamătul unei primăveri...

vineri, 1 ianuarie 2010

Ascultă însă acum!

Nu subestima valoarea
lacrimilor tale.
Ele pot fi râuri care vindecă,
ape de bucurie.
Uneori lacrimile sunt cuvinte
de iertare, de vindecare...
Sunt cuvinte rostite de inimă,
de sufletul nostru trist.
Uneori, plin de fără adevăr!