Gând

România, după mascarada din 1989, niciodată nu a emis un „certificat de deces” Partidului Comunist care, culmea, încă-i îmbibat în nostalgia majorității (prin mersul la vot) pentru că, unii membri de partid doar și-au înlocuit carnetele de membru cu cele ale Frontul Salvării Naționale, aflat la putere imediat după ce se încheiase ultimul act din teatrul „Decembrie 1989”. În prostia românească, cronică ce-i drept, au fost judecați doar 25 de membri ai Biroului Politic și ai Comitetului Central al P.C.R. și 11 generali de securitate și miliție. Doar 29 de membri marcanți ai partidului comunist, ai securității și miliției au fost condamnați pentru „instigare la crimă”. Aceste condamnări se refereau doar la evenimentele dintre 16 și 22 decembrie. Pe lângă, 800 de persoane au fost susecte de „terorism” și au fost eliberate la începutul lui 1990. După 2004, când nemernicul de Băsescu câștiga alegerile, ridicase la rang de general, pe timp de pace, foști securiști, cât nu ridicase Hitler cu Stalin pe timp de război. Actualul șef al statului îi urmase exemplu, dar toate aceste chestiuni au devenit între timp clasificate, secret de stat și prin „Fereastra Overton”, dau ăștia cu voi de pereți prin toate mijloacele. Românului îi rămâne să se întrebe un singur lucru: de ce merg atât de greu treburile în țara asta? Dacă îți adresezi o asemenea întrebare, înseamnă că nu ai înțeles rolul comunismului și nici nu se mai pune problema să pricepi ce-i în jurul tău. Avea Cioran o vorbă mare: „despre fericire, pot vorbi doar din auzite.” Așa și poporul român, „despre politică, pot vorbi doar din auzite”.

Întâmplări

ne-am întâlnit pe-o viață-ngustă,
ea venind din sens opus;
ne-am atins unul de altul
și-am pășit în sens opus. 

Veghe

privesc în fața mea cuvinte,
adânc la simt, nu le rostesc;
mă-ndrept firav printre  ruine,
cu tremur, iscusit, firesc.

asupra mea, lipsit de tine,
în clipe amurgite n-a fost ușor;
m-am destrămat orbește fără tine,
nici nu știu ce sunt, ce-am fost.

privesc în sus la întâmplare,
trec zile reci fără să simt;
în grabă mă tot duc spre moarte,
cu pași grăbiți îți spun ce simt.

și plec în rătăciri de-o viață
și-alerg spre zări ce au apus;
mă uit la mine ce-am fost în viață
și văd curios acest destin.

Trec pe străzi încet

stă moartea
o tresărire sau o umbră
într-o zi sau noapte
nici nu știu
i-aș da o palmă s-o trezesc
din nemurire
din arcuirea unui moft plăpând

se încremenesc căscaturi
de oameni ce-s la fel de singuri
si-și venerează moartea
în preznetul dur
amărăciunea vieții
mi-e tot mai pustiită
și se-ntreabă lumea
ce-i atât de greu

aș scrie o elegie
în timp ce oameni mor
în timpul ce se scurge
și sunt lipsit de dor

mint cu vrăjmășie
căci mor de-atâta dor
mi-s tălpile refugiu
în propriul meu decor