marți, 18 aprilie 2017

Pierdut printre ziduri

unei doamne greu de mulțumit

Și trecusem în miez de noapte
Pe o stradă-ngustă și pustie
Într-un bloc stă la fereastră
Ființa ta scriindu-mi mie

Și cu zâmbetul tău falnic
În dorința grea ce-apasă
Sub amurgul lin ce-mi plânge
Fredonez un cânt nostalgic

Vai, ce trup se arată oare
De femeie în astă lume
Când iubirea-i trecătoare
Grea povară... înșelătoare

Și cum stai tu la fereastră
Sub un cer cu lună plină
O fi dragostea măiastră
O fi dragostea divină

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Gând

lui Emil Cioran

 După ce l-am cunoscut pe Cioran și aflasem de dispariția lui, mi-am zis la un moment dat: „Bălăcește-te puțin în opera lui, așa cum e, dură, murdară uneori, dar de o contemplare profundă!”

Gând

lui Emil Cioran

Numai după ce l-ai studiat pe Cioran, atunci îți dai seama că nu te mai pândește niciun pericol și că, doamnelor și domnilor, drumul spre Cioran e fără întoarcere.

joi, 6 aprilie 2017

Dezbatere teoretică

contemporanilor mei

Când vremea e ploioasă și gându-mi e pustiu
Privesc în sus spre slavă, spre cerul cenușiu.
Amarul pas ce-n urmă lasă-un preț flămând,
În lumea asta dură se plânge tremurând.

Și viitorul nostru ce-i greu și neștiut,
Privesc un ceas în urmă, istoria a trecut.
Sunt lacrimi ce se varsă din ochii noștri plânși,
Istoria-i tot mai mată cu lideri reținuți.

Contemporanul nostru e trist și abătut,
Copii cerșesc în stradă, o pâine și-un bănuț. 
Și noi în rândul lumii ne facem un necaz,
Ne privim oglinda, nemulțumiți cu haz.

O lumea prea coruptă și prea apăsătoare
Și mizantropia se practică în rând.
Un semen ne-aduce aminte că durerea-i mare,
Sunt crime din plăcere și voturi de onoare.

Și omul rătăcit se duce-n Evul Mediu
Se-nchină unor idoli și unor zei absenți.
Trăim acum un semn, când lumea-i pe sfârșite,
Un Dumnezeu absent pentru guri închise.

Și pe finalul rugii, mă rog să fie bine,
Dar ce pot eu schimba, când nimeni nu-i cu mine?
Și-ncet mă-ndrept spre moarte cu pasul tremurând
Și nu privesc în urmă, ci spre al meu mormânt.

joi, 30 martie 2017

Epitaf în versuri

poetului, Nichita Stănescu

pe zi ce trece sunt tot mai apăsat
și-s demn să fiu sau să nu mai fiu
n-am nici fiu sunt blestemat
ca omul ce-și ara pământul

pe zi ce trece sunt în păcat
dar nu împăcat cu mine însumi
sunt veșnicul poet abandonat
vetust prezent în mine însumi

La 31 martie 1973, Nichita spunea: mă simt deja vinovat pentru că am trăit mai mult cu un an decât Mihai Eminescu.

duminică, 26 martie 2017

Epitaf în versuri

lui Nichita Stănescu

Aici veghează un biet poet
ce-i plâns de-o lume întreagă
dar ce-i mai trist și inuman
că-i mort de-o viață întreagă

Și-s ani pierduți în pași tăcuți
prin versuri el ne cheamă
Nichita e mai frânt și trist
de-l uită o țară întreagă

marți, 21 martie 2017

Gând

 Dacă opera lui Bach n-ar mai fi existat, aș fi murit din amărăciune și aceasta trezește în mine o tulburare insistentă, nepoliticoasă chiar. Oh, ce inefabile tonuri domolite, mormane de gânduri însuflețite, amintiri înflăcărate ce-și dezvăluie în fața mea, minunata grandoare a muzicii.

Johann Sebastian Bach, 21 martie 1685 - 28 iulie 1750