miercuri, 28 septembrie 2016

Sub freamăt

Cu lacrima dansându-ți pe obrazul stâng,
Pe o bancă tristă, te văd tremurând;
Prevăd în amuțire drumul spre colind,
Spre sânu-ți gol de zare, te iubesc visând.

Un cântec de vioară ce apune sfânt,
Acolo-i Boccherini și te văd plângând;
O spaimă mă cuprinde și gândesc mimând,
Să gust din vinul serii, la pieptu-ți muribund.

Și mâna ta cea sfântă o găsesc timid
Mă clatin în iubire pe-acest pământ sordid;
Retrăiesc cu tine refrenul de demult
Slăvindu-ți în neștire, trupul fremătând.

Mirajul întâlnirii, feeric și divin,
Scăldat în frumusețea amanților cuprinși...
De strigătul nădejdii, tainic și sublim,
Îți sorb prezența vie sub cerul sângerând. 

marți, 27 septembrie 2016

O scenă

Mi-am adus aminte că,
în ziua când o întâlnisem prima data -
(eram undeva vis a vis de o linie de tramvai
și la dreapta mea, chiparoși maturi ne priveau
sfâșietori), îi sărutasem mâna, după ce-i spusesem,
sărut mâna! O clipă, am privit-o străin, însă,
îmi amintesc cuvintele ei cu care am fost întâmpinat,
de prezența ei feminină, smulsă, parcă,
dintr-o altă epocă. Venise - îmi aduc bine aminte -
din țara lui Cioran și Ionesco și avea o trăsătură
tulburătoare pe chip; ce ziduri, ce oameni, ce miros,
spunea cu glasul stins. M-a luat de braț și
ne-am îndreptat spre o cafenea cu spirit francez;
cât de departe suntem de cultură, Marius!
îngâna în momentul în care i-am oferit locul.

M-am așezat în fața ei, am prins-o de mână
și-i vorbeam despre momentele mele petrecute cu Cioran,
dar prin fereastra murdară, zgomote de utilaje grele
ne tulburau cuvintele. Afară, după fereastra murdară,
domina o dimineață răcoroasă, grea, unde oamenii
pășeau grăbiți spre locul de muncă, sărind de pe
o cărămidă pe alta pentru a-și feri gleznele de
o ușoară accidentare. - nu mai pot opri acea dimineață -
să nu fi fost eu acolo? -. cu neputință îmi aduc aminte
de spaima unei ușoare despărțiri; ce calvar plutea în mine.
Să nu fi fost nimic adevărat? Tot ceea ce am spus mai sus,
pot spune, e o imagine destul de vetustă,
o amintire pe care o revezi într-o fotografie
și-ți aduci aminte, atât de bine, de parcă, totul a fost ieri.

O, acest ieri neiertător; acest ieri ce domină
reîntoarcerea privirii și cine mai știe ce fel de obiceiuri,
bune sau crunte; acest ieri ce face parte din trecerea
timpului fără ca noi să ne dăm seama și umblăm,
uneori, nepăsători printr-un viitor ce va deveni ieri;
ca pagina citită a unui roman și din când în când,
ne reîntoarcem să citim printre rânduri.
Totul se răstoarnă alergând spre amurg,
adică spre moarte și uităm această alunecare
spre nimic, spre o lume fâșâită de umbre.   

miercuri, 21 septembrie 2016

Gând

Cea mai pură sinucidere o mărturisești din rațiune, nu din depresie!

marți, 13 septembrie 2016

Gând

Isaia mărturisește undeva în capitolul 42: Și totuși poporul acesta este un popor prădat și jefuit! Toți zac înlănțuiți în peșteri, și înfundați în temnițe. Sunt lăsați de pradă, și nimeni nu-i scapă! Jefuiți, și nimeni nu zice: Dă înapoi! – parcă, pușcăriile comuniste. Cine dintre voi, însă, pleacă urechea la aceste lucruri? – parcă, niciun contemporan. Cine vrea să ia aminte la ele și să asculte pe viitor? – o mână de oameni. Asta se întâmplă cu poporul român, un popor ce nu-și acceptă trecutul și nu dorește să ia aminte la viitor. Un popor care se încăpățânează să nu mai învețe. Spunea Nae Ionescu undeva: „Cu cât o națiune e mai formată, cu atât asimilează mai puțin! Să ne înțelegem.”

luni, 12 septembrie 2016

Peisaj profan

uneori îmi imaginez că sunt orb
și alerg prin văi necunoscute;
îmi imaginez că sunt olog
și-ndur la poarta ta iubito

și lupt viteaz precum Tezeu
uitând să-mi mai întorc privirea;
înfrânt de salva pașilor tăi
tremurând ca un ostaș aievea

marți, 30 august 2016

Unei actrițe

îmi aduc aminte de adolescență
când nu știam ce-nseamnă a iubi
mi-aduc aminte din copilărie
când știam ce-i teama de-a muri

îmi aduc aminte cum le plimbam de mână
și nu știam ce-nseamnă un gest profund
un sărut un pas un salt și-o nebunie
nimic nu-i mai frumos pe-acest pământ

și toate au fost și nu vor să mai fie
într-un trecut încătușat și amorțit
acest prezent ce-i aspră nebunie
într-un amurg providențial orbit

și știu ce-nseamnă acum iubirea
într-un Univers bătrân ucis
necunoscut mi-e chipul tău iubito
pe strada unde-mi plâng acum

luni, 8 august 2016

N-am bănuit vreodată că voi bănui

De ceva timp mă privesc cu suspiciune
și nu știu de-s eu sau altcineva;
de ceva timp, timpul se duce,
de fapt, trec prin timp fiind altcineva.

De ceva vreme iubirea se scurge
și-i privită suspect de cineva;
de ceva vreme, vremea se tot schimbă,
de fapt, iubirea-i vremea din timpul cuiva.

De ceva epoci omul se plânge
și-și urlă schimbarea din istoria sa;
de ceva epoci se ruinează-n suflet
de fapt, ruina-i prezentă în epoca sa.

De ceva timp pe culmi îmi este gândul,
sub cerul azur e prezența mea;
cu oasele frânte, talpa mă duce
spre iadul în care alergam cândva.

De ceva vreme toamna-i mai scurtă
și zâmbetul piere pe fața cuiva;
tot absentăm din calea cea bună,
dezastrul născut din epoca Sa.

De ceva epoci moartea n-apune,
actori distinși cârmuiesc un neam;
obuze se nasc pe câmpuri de luptă,
flori ofilite în ghiveciul din geam.