marți, 30 august 2016

Unei actrițe

îmi aduc aminte de adolescență
când nu știam ce-nseamnă a iubi
mi-aduc aminte din copilărie
când știam ce-i teama de-a muri

îmi aduc aminte cum le plimbam de mână
și nu știam ce-nseamnă un gest profund
un sărut un pas un salt și-o nebunie
nimic nu-i mai frumos pe-acest pământ

și toate au fost și nu vor să mai fie
într-un trecut încătușat și amorțit
acest prezent ce-i aspră nebunie
într-un amurg providențial orbit

și știu ce-nseamnă acum iubirea
într-un Univers bătrân ucis
necunoscut mi-e chipul tău iubito
pe strada unde-mi plâng acum

luni, 8 august 2016

N-am bănuit vreodată că voi bănui

De ceva timp mă privesc cu suspiciune
și nu știu de-s eu sau altcineva;
de ceva timp, timpul se duce,
de fapt, trec prin timp fiind altcineva.

De ceva vreme iubirea se scurge
și-i privită suspect de cineva;
de ceva vreme, vremea se tot schimbă,
de fapt, iubirea-i vremea din timpul cuiva.

De ceva epoci omul se plânge
și-și urlă schimbarea din istoria sa;
de ceva epoci se ruinează-n suflet
de fapt, ruina-i prezentă în epoca sa.

De ceva timp pe culmi îmi este gândul,
sub cerul azur e prezența mea;
cu oasele frânte, talpa mă duce
spre iadul în care alergam cândva.

De ceva vreme toamna-i mai scurtă
și zâmbetul piere pe fața cuiva;
tot absentăm din calea cea bună,
dezastrul născut din epoca Sa.

De ceva epoci moartea n-apune,
actori distinși cârmuiesc un neam;
obuze se nasc pe câmpuri de luptă,
flori ofilite în ghiveciul din geam.

vineri, 5 august 2016

Simetria prăbușirii

e atât de târziu în așteptare
în iubirea ta ce-a zămislit profund
un cântec trist o notă muzicală
prin timpul scurt în care ne iubim

nu mai știu ce-i dragostea flămândă
pasul tău pierdut în fața mea
nu mai știu unde mi-e gândul
liniștea prezența ta

mi-e mut amurgul și durerea
și-n beznă mă ascund scriind
timp sonor duios separă
dragostea sub care suferim

nu e zi nici veac nici veșnicie
de-ar fi vreodată să nu murim
o simplă stare o simplă nebunie
o dragoste născută din declin

joi, 14 iulie 2016

Fără punct de spirjin

M-aș rostogoli în dorul tău
pe pământul dureros al ploii
să-mi frământ pasul cochet
absurd din calea vieții

O ce viață cenușie
din pulsații eternități erup
cuget amețit din adâncul tragic
nebănuit sfârșit vârtej fluid

Ce faptă orchestrată în nebunie
entuziasm absurd de amețeli
dragoste erotică a două cărnuri
în strigătul efeb de dor

Dorul întunecat al plecării tale
sub cortine trase în veșnicii
unde mai există finalitate?
în dansul morții interzis

joi, 30 iunie 2016

În umbră de castan

Dintr-o dată mi-am adus aminte
de acea delicată dimineață a primăverii,
de ființa ta care m-a îmblânzit
pe malul unei ape tulburi și-n tot acel timp,
ai reușit să-mi oferi acea tardivă provocare
într-un moment banal al trăirii mele.
Totul trepida în juru-mi!
Ne cunoscusem într-un anotimp tânăr
și nevrotic, trezit din hibernare,
din adâncul sticlos și epuizat al scrâșnetului,
trezit din pâcla și frigul care mi-a pătruns în oase,
din graba semenilor noștri,
din orizontul tot mai vânat, subțire și uitat
în amețeala infinitului;
sleit de puteri și curaj mi-am acoperit orbitele,
sprâncenele și chipul, și din nostalgie,
din evadarea ființei îți scriu acuzându-mi lașitatea,
vinovăția pe care mi-o ascund îndelung și
trebuie să recunosc că mi-am șters pomeții,
masca nădușită din colcăiala tenebroasă
din starea mea de anotimp juvenil și alert,
din agitația zilelor și foșnetul ondulat, metalic
al singurătății în vârtejuri încrustate sub suferința întrebărilor,
zădărnicia hazardului și a liniștii utopice
ce mi-a dărâmat prezentul;
nu m-am încrezut în vorbele banale,
în gesturi de politețe frânte, indecise
în lingușirea cuvintelor aparent senine și
mi-am gradat primejdia inexistentă în care mă scăldam,
în amorțirea tristelor gânduri ratate sub care slujeam...
Existența mi-a imprimat semne înșelătoare și
am hoinărit ca un vagabond cuprins  de spaimă
în curbura hăituită de nenorociri și nu-mi pot ierta
sulfuroasa ceață a plecării,
a părăsirii camerei cu tavanul foarte înalt;
o, ce vibrație a tăcerii se născuse în aprilie,
ce doamnă stăruia învăluind imperceptibilul
și nu avusesem curajul să o înfrunt,
să-i vorbesc despre mirajul viitorului,
despre candoarea pasiunii și a singurătății ideale...
Se trezește amurgul izbucnind în lacrimi
și se golesc parcurile cu grabă de pustiu,
apune timpul în voioșia acea piezișă,
în liniștea vicleană de când m-am sinucis.

duminică, 26 iunie 2016

Pantomimă

arbor verde ce dansează
în bătaia vântului senin
lumea asta-i tot mai mată
tot mai greu e pe pământ

printre frunze printre ramuri
lupte grele se depun
mai pasiv decât românul
trestie legănată-n vânt

nu e zi nici dimineață
nici amurg fără suspin
țara mea e defrișată
stând la sobă contemplând

lamentați de-atâtea vorbe
revoluții lupte fără rost
acest leș ieșit în stradă
omul veșnic fără rost

n-ai curaj să întorci capul
ochii să-i deschizi plângând
acest tremur ne separă
de iubire și de plâns

și uite așa complicii noștri
răsăriți dintr-un văzduh
fluturau parșiv sacoul
unui timp demult apus

vineri, 24 iunie 2016

Gând

Poezia, acea tăcere răbufnită-n ecou! sau, acel ecou răbufnit din tăcere?!