joi, 11 ianuarie 2018

Adagio

Cu tristețea nu-i de joacă
atunci când e moștenire din familie;
când o simți ca pe un suvenir aparte,
zăcând în ceasul nopții, în amintire.

Însuflețit în piept cu-o rană grea,
cuprins de febră și de gând;
m-am pomenit cumplit într-un calvar
tremurând de frică și de frig.

Aș dori să stau de vorbă și cu mine,
să mă-ntreb de viață la masa mea;
singur, pustiit, fugind din lume,
grăbindu-mă să ajung la moartea mea.

Vino-ți în fire explicație tremurândă,
din catastrofa clipei ce va urma;
o singură prezență în amăgire,
în lumea-n care am fost cândva.

joi, 4 ianuarie 2018

Zâmbet misterios

Se spluberă în vânt gândul meu laconic,
în dimineți apuse în care cred că sper;
și-i tot mai frig la mine-n suflet,
în plin cutremur, arzător de greu.

Și nu veni la mine, tu gând ce-aștepți mereu
să deschid o poartă, un lanț atârnă greu;
să vii intens spre mine, în liniște aștept
în toată viața asta, o zi am s-o blestem.

Josnic răsărit nedemn de-a fi iertare,
îmbrăcat în straie, în straie boierești;
îngrămădit în lume, pe caldarâm se moare
și tot ce-i viață moare, nedumerit eter.

Ciudat e omul astăzi în mijloc de infern,
încărunțit de viață, de ură, de război;
jiletcă asortată, impunător și prost
și tot ce ne rămâne, un sicriu anost.

duminică, 31 decembrie 2017

Gând

 Dacă guvernul nu-și îndeplinește datoria morală, cetățeanul trebuie să-și revizuiască atitudinea. Cu alte cuvinte, cetățeanul trebuie să fie loial țării și nu un lingușitor al partidelor politice - cum se întâmplă în contemporanul României -.

miercuri, 20 decembrie 2017

Numeroase trasee

mă simt mai frânt ca niciodată
în frigul ce m-a cuprins mirat
priveam mai trist ca odinioară
spectacolul de gânduri înlăcrimat

fugeam din gară în altă gară
spre un tren împovărat
și când mă gândesc că vântul
doboară frunza din copac

e prea scurtă-n versuri poezia
când pătrund prin gânduri ne-ntrebat
și-amară-i viața ca și moartea
ca un poem neterminat

vineri, 24 noiembrie 2017

Fioruri reci

E-n puterea mea să-mi reamintesc freamătul
care m-a pus pe piedestalul singurătății
și această adâncime de fond originar,
nu-i altceva decât un monolog chinuitor.

Am abordat în mine straniul urlet al vieții
și am ajuns să fiu solidar cu nebunii moderni
și acest iad, utopic și viu, a trezit în mine
străfundurile unei conștiințe nodale.

A murit în mine tot ceea ce a fost viu
și încleștat privesc în problemele lumii;
tradițional mă zbat în plictisul uman
și-n viață articulez vidul unei vieți absurde.

Înmărmurit umblam pe străzile vetuste
și acest spleen lăuntric mă-ndemna spre neant;
năpraznic se plângea cuceritorul singur,
sub toamna ce tot plânge doctrinar.

miercuri, 22 noiembrie 2017

Lungit printre cuvinte

nu sunt tată
nici soț
dar sunt fiu de mama
într-o țară de hoți

acuz cu abundență
cu gând de om serios
căci țara asta toată
e-o punte fără rost

sunt fiul unei patrii
cu un trecut anost
într-un prezent utopic
muribund și prost

înfiorate gânduri
preocupat de tot
căderea e a noastră
dominați de toți  




sâmbătă, 18 noiembrie 2017

O ilustrație contemporană

Era o seară umedă de toamnă
și stingher, cu gândurile înrădăcinate-n mine,
cu pași lenți mă reîntorceam acasă.
Ajunsesem pe o stradă
scăldată-n bezna nopții;
nicio lumină nu pâlpâia în drumul meu;
prin obloanele caselor, pe alocuri,
câteva lumini difuze se vedeau
în treăcatul meu lent și
le priveam cu coada ochiului
plin de tristețe.
Aerul pe care-l respiram
îmi uscase buzele și gâtul;
dar nu despre aceste doresc să vorbesc.
Cum mergeam eu pe această stradă,
o stradă ce nu-și afla rostul,
undeva în depărtare vedeam o siluetă,
o umbră de om pietruit
-îmi adusesem aminte de soția lui Lot-
pe marginea trotuarului care
făcea parte din această stradă
pe care pășeam lent.
M-am apropiat îngândurat
și-ntreacăt, tot cu coada ochiului
reușisem s-o privesc;
era o doamnă fără adăpost.
Cu o haină murdară, trasă peste genunchi,
stând sprijinită cu spatele de un gard,
-de fapt era un zid din cărămidă-,
tremurândă și înfometată.
M-a cuprins duioșia și dintr-o dată
toată mulțumirea pentru tot ceea
ce am și am avut.
Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă
dintr-o bucurie, spunea  Cioran.
Dar ce ne facem dacă te plouă pe trup
și nu ai unde să te adăpostești?
Ce ne facem când noi avem atâtea
și nu oferim ceva în schimb?
Risipim și aruncăm cu o superficialitate
pe care nu ne-o închipuim.
Uneori, noi oamenii, am impresia
ca suntem niște monștri,
niște leșuri bipede lipsite de rațiune
și cu toate aceste, nici eu n-am făcut ceva;
am trecut pe lângă ea ca și cum
n-ar fi fost acolo.
Suntem inumani pentru că nu mai ajutăm
și dacă facem aceste,
ne imaginam binele pe care ni-l dorim
și, eventual, ajutăm doar urmărindu-ne
scopul și moftul.