sâmbătă, 18 noiembrie 2017

O ilustrație contemporană

Era o seară umedă de toamnă
și stinger, cu gândurile înrădăcinate-n mine,
cu pași lenți mă reîntorceam acasă.
Ajunsesem pe o stradă
scăldată-n bezna nopții;
nicio lumina nu pâlpâia în drumul meu;
prin obloanele caselor, pe alocuri,
câteva lumini difuze se vedeau
în treăcatul meu grăbit și
le priveam cu coada ochiului
plin de tristețe.
Aerul pe care-l respiram
îmi uscase buzele și gâtul;
dar nu despre asta doresc să vorbesc.
Cum mergeam eu pe această stradă,
o stradă ce nu-și afla rostul,
undeva în depărtare vedeam o siluetă,
o umbră de om pietruit
-îmi adusesem aminte de soția lui Lot-
pe marginea trotuarului care
făcea parte din această stradă
pe care pășeam lent.
M-am apropiat îngândurat
și-ntreacăt, tot cu coada ochiului
reușisem s-o privesc;
era o doamnă fără adăpost.
Cu o haină murdară, trasă peste genunchi,
stând sprijinită cu spatele de un gard,
-de fapt era un zid din caramidă-,
tremurândă și înfometată.
M-a cuprins duioșia și dintr-o dată
toată mulțumirea pentru tot ceea
ce am și am avut.
Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă
dintr-o bucurie, spunea  Cioran.
Dar ce ne facem dacă te plouă pe trup
și nu ai unde să te adăpostești?
Ce ne facem când noi avem atâtea
și nu oferim ceva în schimb?
Risipim și aruncăm cu o superficialitate
pe care nu ne-o închipuim.
Uneori, noi oamenii, am impresia
ca suntem niște monștri,
niște leșuri bipede lipsite de rațiune
și cu toate aceste, nici eu n-am făcut ceva;
am trecut pe lângă ea ca și cum
n-ar fi fost acolo.
Suntem inumani pentru că nu mai ajutăm
și dacă facem aceste,
ne imaginam binele pe care ni-l dorim
și, eventual, ajutăm doar urmărindu-ne
scopul și moftul.

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Gând

 Aceste caricaturi pline de trăsături inumane, aceste personaje ce se amuza în fața condamnaților la moarte, nu sunt altceva decât conudcătorii unui guvern provizoriu și nesigur în această politică internă a României. În curând vom face centenarul în această dezorganizare tulburătoare îndreptată împotriva noastră. Românul a rămas cu fața stinsă și palidă, admirat de Occident pentru declinul lui. Un bandit romantic într-o epocă decăzută ce-n gând îi zburdă planuri sinistre spre cel mai înalt nivel de înfumurare. Această mască de entuziasm nu-i altceva decât o parabolă lăsată moștenire de mâini înlănțuite sub un regim grotesc și noduros. Zace-n istoria noastră un nume stins de propaganda politică, rostit cu șoapte: România!

vineri, 3 noiembrie 2017

La mine

La mine, tulburarea-i un gând duios
și plânsul un pas tăcut;
la mine, durerea-i ce-am mai fost
într-un trecut, tăcut.

La mine, amintirea-i tot mai rece
și zâmbetul, apăsat, cordial;
la mine, anotimpu-i rece,
ca-ntr-un parc jovial.

La mine, plânsul mi-e zilnic
căci pasul tăcut mi-l creez mereu;
la mine, trecutu-i mai sumbru
și actualul? n-aș mai fi eu.

La mine, totu-i dezastru,
tomnatic și frig mi-e gândul meu;
la mine,-i strada plouată
sinonim cu sufletul meu.

vineri, 27 octombrie 2017

Gând

 În România, analfabetismul politic a atins cote inefabile și acest fenomen, demonic de complex, a devenit șansă pentru nomenclatura comunistă, acești impostori care guvenrează Statul prin selecții instalate. Fugiți din îmbrățișarea KGB-ului și împrăștiați pe scaune democratice, acești ariviști nu au făcut altceva decât să abroge istoria și să inventeze o alta prin tăceri viclene.

joi, 5 octombrie 2017

Gând

Omul, acest jalnic epiderm ce-și contemplă trecerea în istorie, se aruncă-n primejdia viitorului cu reale stări bolnăvicioase. Iată gândirea fundamentală a individului!

vineri, 29 septembrie 2017

Gând

Traian Gânju, afirmă în Lumea morală că, „A defini istoria, înseamnă a înțelege omul, a desluși sensul vieții lui”. Mai putem spune: A ne cunoaște istoria țării noastre, înseamnă a înțelege trecutul, a desluși sensul contemporanului. În majoritate zace o beznă acută!

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Gând

Istoria, această durere contemporană!