Gând

Adâncimea gândurilor şi poeziilor mele au la bază, nu un caracter de necesitate, ci ambiţia unei singurătăţi ostentative.

Gând

Între mine şi contemporan s-a căscat o prăpastie.

Gând

Uneori gândeşti că e mai bine să te laşi dus în credinţă, alteori în negativul ei. Credinţa este un amestec de adevăruri pure şi adevăruri sordide.

Despre singurătatea unei amintiri

Ce spaimă străină am de lume,
ce clipă de trecut ma-nfățișat,
surâd în fața ființei, un fel de a transpune,
anotimpul iernii acesteia, parcă, s-a spulberat -
spaima - deși există nebunie,
există lacrimi și sunete de pian,
există omul rătăcit în astă lume și există
clipa ce va continua fiecare pas. Strada nu mai are importanță,
cea pe care calci plângând, nici țipătul din mine -
nici nu l-ai auzit - când te-am văzut trecând.
Mi-aduc aminte calea pe care noi călcam, mi-aduc
mai bine aminte (și timpul a trecut atât de greu),
neputința de a iubi, cărțile pe care ți le-am dăruit și
fiecare luminescență a gândurilor noastre s-a estompat;
trăiesc într-un livresc ireal, în minciuna unei vieți frumoase
și imatur mă plâng la fiecare pas și,
pas cu pas mă-ndrept spre moarte.
Acuma-mi ești străină, mi-ești moarte, viață, suferință,
acuma stând, privind, la o fereastră,
te văd trecând, nu știu ce am făcut, în această viață.  
 

Gând

Muzica lui Bach este refugiul singurătății mele, refugiul nebuniei, al acestui elogiu, parcă, transcendental.

Gând

Omul este atât de confortabil în evoluție încât, nu-și mai dă seama de suferința lui.

Revoltă netulburată

Sufletul meu s-a înălțat
deasupra voinței voastre
și privindu-vă,
toate patimile pământești
au dat naștere unei vieți mediocre.
Sunt ceea ce n-am dorit să fiu!

Am fost zdrobit dinainte de a mă naște

Sunt singur pe acest pământ lugubru,
zdruncinat de vorbe și priviri,
sunt frământat și plin de indignare,
prăbușit într-o stare de delir.

M-am aruncat din greșeală în greșeală,
din plânsul zămislit zeflemitor,
crunt mi-e sufletul în existență,
dar neclintit ca însuși Dumnezeu.

Gând

Trebuie să învățăm să suferim în liniște. Când suferința epatează spre văzul lumii, ei, oamenii diletanți ai vieții, ne privesc cu un gând sardonic.

Iremediabil pierdut în crepuscul

Sunt plin de umbre pentru a mai putea crede în ceva
și-n acest timp, mediocru chiar, mă simt în largul unui ocean
-un ocean ce-mi refuză înecul-, de fapt,
aceste cuvinte au o altă substanță.
Ce spaimă, ce clipă pot trăi în acest univers de cuvinte,
de stări, fapte, nebunii, și... de fapt,
toate aceste cuvinte au o altă substanță.
Ți-aș vorbi despre mine dar teama mă cuprinde,
ți-aș vorbi despre trecutul meu zdrobitor,
nu despre trecutul meu poetic,
de fapt, acest trecut n-a existat niciodată.
Nu, nu cel zdrobitor, cel poetic.
Mi-aduc aminte de nopțile copilăriei mele, de plânsul meu
-nu de cel a lui Nietzsche-,
de spaimă, de teroarea care mă cuprindea în mijlocul unor cuvinte,
inefabil de aspre, și, gândindu-mă,
toate aceste cuvinte le scrisesem într-o zi de joi.
Aș plânge sub povara unui zâmbet, dar plânsul meu, pueril, poate,
te va găsi atât de departe. Mi-aduc aminte de tine zâmbind în gară.
Am să scriu într-o zi un tratat despre mediocritatea cuvintelor,
despre aceste cuvinte ce se dau mari poezii, toate, ale mele.
Într-o zi voi face liniște, o liniște fumurie, gri sau disonantă.

 

Gând - despre ființă -

Sunt rezultatul unei iubiri din culpă!

Gând - despre muzică -

Muzica lui J. S. Bach este pentru mine ceea ce este ploaia pentru pământ!

Gând

- Ce să fac cu un templu?, mă întreabă Erasmus
- Contemplu, i-am răspuns!

Scurgerea tinereții - despre iubire -

Priveam spre cerul încărcat de lacrimi
și-mi imaginam - în timp ce-l ascultam pe Bach -,
cum poate fi posibilă o iubire.
Iubirea este viață, poate, moarte;
de fapt, iubirea este moarte.
Iubirea se naște și-ntr-o zi se stinge;
este ca un soare ce veșnic va apune,
este un amurg inefabil - dar totuși scriu despre aceste -,
este ca o epocă între un bărbat și o femeie.
Iubirea este începutul unui plâns,
este acea pauză dintre două bătăi ale inimii,
este o lume, o creație,
este o uitare și-o aducere aminte
și mai poate fi o primăvară sau
eternă toamnă.
M-ați citit și grijile v-au părăsit!
Fără iubire, pe acest pământ,
n-ar fi nici fericire, nici bucurie, nici desfătare
și totuși, mânia este stăpână peste toate aceste.
Iubirea predică legile moralei și țipă în freamătul acceptării,
dar imoralii își bat joc de ea,
o ocărăsc și urlă mai tare decât ea, iubirea.
Copleșită, iubirea se dă bătută și-i lasă
pe diletanți în frământarea unei vieți nebune. 

Dacă te-aș fi întâlnit în alte timpuri...

... nu ți-aș fi spus aceste;

Mă plâng în aparențe,
în sentimentul autoironiei mele
și cred că sunt iubit,
poate,
batjocorit sau alungat - de fapt -
râvnesc în fața singurătății,
în fața dificilului
și-mi imaginez, de fapt,
visez în hohote râs
asistând la înmormântarea mea.
Nu mă veți plânge, mă veți scuipa;
presimt inexistența mea,
realitatea extazului meu fantasmagoric.

Numai epocile lipsite de credință m-ar mai crede
în nefericirea mea, în subtilitatea declinului ce mă înduioșează
și-mi trezește amintirea unui trecut deplorabil,
mat, anost, vetust, ubuesc în slăbiciunea unui nimic.

Dacă aș putea, m-aș transforma într-un anotimp!

Lamentare în dialog - Mirum, tremendum și fascinans

lui Mihai Prelipcian

Trăiri nebune, nebuloase
rămân steril în plânsul meu
profet somptuos al îndoielii
singur ca însuși Dumnezeu.

M-am exilat din mistică și pace
suspendat în vidul interior,
sunt cel ce plânge privind la oameni
amărăciune-amărâți veți fi mereu.

Extazul meu mi-este furia
cel ce-L neagă pe Cristos,
egalitatea asemănării
suntem oameni neputincioși.

Gând

Românul plesnește din cauza a tot ceea ce îi oferă viața, prezentul, viitorul utopic, poate, inexistent pentru unii. Această explozie nu poate fi stăpânită, domolită de niște psihotici care oscilează între mediocritate, geniu, naivitate și oportunism. Prin prostia ce este emanată de majoritatea oamenilor, voi, chiar voi, ați încercat să faceți un absolut. Sunteți plini de voi și atunci rezultă prăbușirea. Când morala se transformă în vid, atunci se poate risca totul, se poate încerca absolutul și sufletul se aruncă fără remușcări în vulgaritate și în sublimul grotesc al politicii. Oportunistul este mai periculos decât naivul. Ați rămas la mediocritatea catastrofală și incapabili să acționați atunci când e nevoie.

Gând

Mă aflu pe drumul unde nu-i nici iarnă, nici primăvară, nici vară. Sunt aici, în toamna ce străbate interiorul difuz sau obscur al unui suflet ce nu și-a găsit mirifica liniște și izolare în lume. În contemporan singurătatea este imposibilă!

Prăbușire

Cu un trecut persecutat
stând în întuneric,
speriat de groază și calvar
înăbușit cutremur.

Profund în lumea aceasta

Ating cele mai groaznice abisuri
prin gând, prin fapte, prin iertări.

Gând

Existența îmi este ca o vătămare corporală gravă.

Gând

Suntem niște utopiști zvârcoliți pe metru pătrat!

Gând

Comuniștii sunt printre noi. Sunt încă vii. Acest popor nu are curajul să deschidă ochii. Voi, cei naivi și inconștienți, folosiți ochelarii pe care-i primiți de la adversar (în cazul vostru mizerabil, mass-media și infecții politici), crezând că vă veți îmbunătăți vederea. Doar că, ceea ce voi vedeți prin acești ochelari, este ceea ce adversarul vostru voia ca voi să vedeți. Sunteți într-o comă profundă, într-o comă a istoriei deplorabilă. Ce se întâmplă cu voi e de neînțeles. Sunteți nevertebrați politic și moral. Îmi vine să vă înjur, să vă blestem. În fața ideologiei voastre s-a așternut ceața, ipocrizia. Nu puteți ieși din rutina stalinistă. Sunteți înlemniți în confortul vostru grotesc, inefabil de grotesc și ați confundat tendențios cuvântul cu antinomiile lui. Mi-e scârbă de poporul român.

Gând

Tot românul plânsu-mi-s-a că destinu-i tragic, singular și fără chintesență.

În dulcea stupoare

Toamnei mele

Într-o vreme - asemănătoare cu cea de afară -
credeam că iubirea a murit în fiecare;
dar privind în sufletul toamnei,
cu efort, recunosc afinitatea gândului.
Nu, nu, iubirea nu este un gând.
M-ați înțeles greșit!
Iubirea-i altarul timpului,
te deșteaptă în liniștea singurătății celor doi,
te înăbuși iubind, nu mai poți să respiri
și ți se pare că aici se termină totul,
de fapt, aici începe o nouă lume.
M-am îndreptat spre fereastră cu gândul înaripat
și-am privit în jurul odăii mele - văzând numai cărți -,
cu patima unei companii de preludiu.

Ce înfrigurat i-afară, timpul trece lunecos,
un tei suflat de vânt ce-mi plânge, deci,
un vânt înalt te poartă în începutul unei întâmplări.

Astăzi voi citi toată ziua începând din aceste clipe,
dar privind lumina foarte scăzută a vremii - această dimineață moartă -,
ascultând Bach - nu Chopin -,
și-am să mă plimb prin gândul tău cum nu s-a mai plimbat nimeni niciodată.
Ai o amintire de ploaie, o amintire de toamnă și nu-nțeleg de ce,
dar mi-aș dori să te văd plângând.
Nu, nu te-aș face să suferi, nici nu te-aș zdrobi,
dar ochii tăi, mari, tomnatici ar putea zămisli al doilea potop.
Am ajuns la tine prin întâmplări noduroase,
cu amintiri, dureri, ezitări,
dar ca un singur pom, înflorit sau desfrunzit,
cu plânsul zvâcnind întorcând câte-o filă a tăcerii.

Credeam, într-un timp singur, că m-am împietrit.
Am zdrobit natura-n tălpile mele căutând adăpostul unei reîntoarceri.
Ce greu mi-a fost!
În zădărnicia lumii te-aș fi căutat fără-ncetare;
găsindu-te goală și trasând linii pe trupul tău febril.

Mă voi privi-n lumea contemporană și-am să găsesc un sinonim pentru noi.
Astăzi aș pleca încet spre tine pentru a-mi învinge eul.
Acuma însă trebuie să închei totul,
aceste versuri, aceste gânduri, aceste stări.
Eu voi pleca din această odaie, din aceste umbre,
și-i voi părăsi pe mistici, nihiliști și poeți - doar camera e plină de cărți -.
Astăzi nu trebuie să ieși din casă.

Gând

În România, mitologia comunistă nu a decedat. Acesta este eșecul revoluției române.

Strigătorul prezent

O, cât aș fi fost de fericit
dacă nu mă rodeam în nebunia
propriului meu declin;

o, cât aș fi fost de trist;
dar, vai, sunt trist în nebunia
propriului meu destin.

Prestigiul începuturilor

Deși noua clasă a comuniștilor se pregătește să părăsească istoria și nimeni n-o mai plânge, o acceptă din plin și cu patimă, oamenii, mitologici și ei, se pregătesc de nădejde. 

Ne-am mutilat prin lupta noastră,
ne-am ucis pentru libertățile de sus;
veșnicie, risc, trecut sau pace,
există drum spre temniță și plâns.

Ne-au vândut sufletul ca pe-o Muză adormită
din țara unde-i confortul stalinist.
S-a tot vorbit de un proces de desființare,
de steaua roșie sub care suferim.

Portretul unei domnișoare sau Peisaj lăuntric

Îmi spunea domnișoara cu o lacrimă în ochi,
încă neplânsă -lacrima-, reținută de gene:
„Tu, om nebun, parcă ai rupt o bucățică din mintea mea.
Cum și de ce, căci primăvara
cu flori de câmp și soare liniștit;
sunt eu însămi mirosind și adulmecând natura.
Să nu te pierzi -îmi spunea-, domnule,
să nu te pierzi de tot în lumea ta,
căci mi-ar părea rău.”
Priveam timid pe fereastră.
Cerul era tomnatic și-n fața ferestrei
stăteam în picioare; și-n tot acest timp
- îmi voi amintit mai târziu de clipa fără urmare. 

Nebunie de toamnă

Aș putea face o poveste din viața mea,
s-ar putea face o poveste sentimentală;
o poveste cu trecutul mutilat,
sub amurgul sângeriu și zgomot deocheat.

Uneori îmi uit numele;
chiar și pe al tău, chiar dacă te-am iubit
și sub zgomotul toamnei m-am furișat,
aici, singur, pentru a-ți scrie,
pentru uitarea ta neastâmpărată
în răsfrângerea zilelor ce trec,
de fapt, noi trecem prin timp, întrebători, consumați,
nefericiți;
Încă îți privesc chipul sculptat - mi-aduc aminte de degetele tale-,
vocea ta -băutură melodică- și emoția poate continua.

Ne mărturisim pereților și practicăm singurătatea cu nebunie.
Citesc undeva cum o fată tristă
se plimba prin parcul în care eu citesc;
citea o poezie tristă în care alunecase cu totul,
cu suflet, trup, prezent și cuget.
Încercam să mi-o imaginez pe banca unde eu citesc,
și-ncercam să-i simt durerea,
să-i aud freamătul compus de lacrima plânsă,
să-i simt oftatul, clipirea și respirul.

Ce dureroasă-i lumea contemporană,
sinonimă cu durerea unei nopți hieratice;
ce anostă mi-e prezența, cuvântul și absența.
Sunt, voi fi și-ntr-o zi,
n-am să mai fiu.

Gând

Dacă Lucifer, marele revoluționar, n-ar fi făcut revolta care l-a exilat din Rai, noi, oamenii, nu am mai fi fost creați. Suntem produsul unei ticăloșii, unei nelegiuiri accelerate.

Gând

Doar trăind cu gândul că Dumnezeu există, omul, singur s-a adus în paragină!

Gând

Cineva m-a întrebat: „Ce părere ai despre omul contemporan?” „O lacrimă pentru fiecare!”, i-am răspuns.

Gând

Ploaia este plânsul lui Dumnezeu!

Gând

Nu pot să fac o diferență între durere (singurătate?) și mine!

Elogiul exilării

Toamnei mele; scrisoare justificativă către o doamnă

Și mă plimbam prin Parcul Civic, da!,
cel care m-a format în timp,
cel care ne așteaptă cu alei deschise,
cel ce plânge în abis.
Și cum agale mă plimbam în zorii zilei,
frunze prăbușite creionau decorul,
o frunză prăbușită mi se-nchină,
zdrobită de octombrie...
și de frig m-aplec îngenunchiat și-i-ntind o mână
(spre mirarea trecătoarelor pe care le-am visat),
ea -frunza-, îngălbenise de atâta dor,
mi-aduc aminte de zborul mitologic,
de trupul meu înclinat într-o parte,
de toamnă, cea care a inventat moartea,
de liniștea pură a luminii felinarelor timide;

Forma ei sfântă -a frunzei-,
sfâșiată de chipuri obraznice
a străbătut gânduri, justificări, gesturi și intenții
și urletul liniștii mele;
din nou învăț să contemplu.

Merg mai departe păstrând frunza-n amintire,
înfloresc în toamnă; să fi fost iarnă?,
și-o clipă mă zăresc poetic?, nu!, patetic?, nu!,
alungit în destin?, nu!
mai târziu aș putea să spun
„mă zăresc poetic!”

Știu că realitatea este cruntă
și întâmplarea aceasta m-a fermecat -nu ferecat-,
știu că această frunză împlinește astăzi doar un an.
Acesta-i elogiul nebuniei
legănându-mă în călătoria timpului fără dimensiuni
(asta parcă a fost mai târziu)
și sunt cu tonuri șterse,
cu gând nelămurit,
cu vânt ce bate, dar rămân de neclintit.

Mi-era dor de toamna mea,
de flacăra acestui timp prețios,
când contemplam alături de ea,
când nici nu mai știam ce a fost.
Mi-e dor de tot,
de tine sau de noi. 

Gând

Zădărnicia e partea care sângerează în mine!

Ascultând muzica

Ascultând Bach năpăstuit de vise,
singur în odaia mea sterilă;
privesc în golul abisal și trist
cum muzica se pierde în neștire.

Ascult întins privind tavanul,
înalt, obscur, și mut, și trist;
și-i simt durerea ce-l apasă
căci sunt singur, rătăcit.

Tristă toamnă în lumina de afară,
sub bolta cerului casant, rânjit;
aici, în interior e frig și-i beznă
în infernul ațipit.

N-am mai fost bolnav din martie,
nici nu știu ce să mai spun,
rătăcesc plângând în noapte,
și-am să fug de voi râzând.

Dansez ciudat privind tavanul
sub bolta unui gând de lut,
în marginea cărării ce se iscă,
destinul unui om absurd.

Și fredonez plângându-mi verbul,
cu pleoape străvezii de somn profund,
ezit spunându-mi „cum trec anii!”
în trista-mi viață de amurg.

Gând

Dumnezeu este tăcerea absolută, suprema iluzie a omenirii în vacarmul torturii creștine; nebunia de a crede.

Floarea a dispărut cu totul

Dacă mi-aș cânta singurătatea
fără vorbe și doar cu suspine;
dacă aș plânge în fața lumii
împotriva fericirii și durerii. 

Gând

Când filozofezi, spunea Wittgenstein, trebuie să cobori în haos și să te simți bine acolo. În poezie, zic eu, nu trebuie să cobori, ci dimpotrivă, ești în permanență în haos, în abisul transcendental al lumii interioare.

Gând

Singurătatea are darul de a încetini timpul!

Zdrobit

Toamnei mele

Norii plâng în fața lunii
cea care, sfioasă-și caută perechea;
cerul e gol și învăț să contemplu
în liniștea timpului infuzat de lacrimi.

Nu mă gândesc la ceva
și plâng armonios cu norii,
cu capul în palmă ca Dr. Gachet
acum învăț să contemplu. 

Gând

Pătimașă înțelegere a lui Bach.

Gând

Sunt asemeni unui arbore. Nu mă îndoi(esc), ci mă frâng! 

Gând

Mi-am găsit rostul în această viață deplorabilă fără sens. Nici pe Dumnezeu nu-L mai caut, nu merită efortul unei zădărnicii, parcă, demult apuse. Sunt ceea ce sunt, ceea ce Dumnezeu știa că voi fi.

Gând

Pesimismul este ca o capcană în prezentul meu și, ca în orice capcană, este mai ușor să intri decât să ieși.

Gând

Ludwig Wittgenstein spunea: „Noi presupunem că Pământul există de mulți ani” (sau ceva asemănător), sună, firește, ciudat că noi ar trebui să presupunem așa ceva. Eu zic: „Noi presupunem că Dumnezeu există de mulți ani” (...), sună, firește, ciudat că noi ar trebui să presupunem așa ceva.

Noblețea tăcerii

Singur supraviețuiesc
într-un timp putrezit în lăuntrul meu,
înghițit de urâtul existențial,
în nefericita clipă
zdruncinată de verb,
fără voia mea,
fără Dumnezeu,
fără eul meu;

singurătatea presupune
distrugere,
renunțare,
nihilism și
uitare.

L-am văzut pe Dumnezeu într-o umbră,
într-un crepuscul de amurg,
într-un abis fără fund,
într-o noblețe a tăcerii...
Oftez în eternitatea
frânturii existențiale
și mă declar singur
ca însuși Dumnezeu, și,
rătăcesc printre lacrimi,
dinamism și ființă;
plângând îmi spun
sub povara unei vieți aneantizate:
„Mă târăsc spre moarte iubind viața pătimaș!”

Gând

Toamna a venit ca un flux, ca o adiere de zefir și prin existență, parcă, sunt transfigurat de încă o certitudine, de încă o rătăcire a unei gândiri exilate din contemporan.

Gând

Tăcerea este mai profundă decât orice rugăciune. Prin tăcere poți ajunge pe cele mai înalte culmi.

Gând

Mă mențin în lume din confuzia certitudinii!

Gând

Creștinismul este o recădere într-o eternitate ce a înăbușit suflete primordiale aflate în absolutul conștiinței!

Durerii nestăpânite

Aceasta mi-este
anxietatea morții timpurii,
expresia mea adâncă și
neașteptată,
această
lume transformată,
iscată din resentimentul omului
rătăcit în prezența lui;

suntem prezența
unui trecut acoperit
de umbră,
suntem cei ce plâng
la capătul lumii,
suntem lacrima diagnosticată
în singurătatea supremă,
suntem noi, români, proletari nevinovați;
suntem adânciți în chin,
în suferință și destin;

Plouă, plouă, plouă
și grotescul se potrivește bine cu măreția și,
ezit între râs și plâns. 
 

Sunt

Sunt ca o apă de munte
ce se pierde în aval;

Sunt tăcerea delicată
ce se plânge aberant;

Credință

Toamnei mele

Cred în umbra munților,
în sărutul valurilor ce-și sărută limita,
cred cu tărie în iresponsabilitatea
dinaintea genezei, - iresponsabilitatea Dumnezeului -
în întinderile amurgului
și-n frenetismul nimicului.

Cred în umilința îmbătrânirii,
în sclipirea funebră ce ne definește,
cred că sunt mai singur ca niciodată
și cred că ești mai plânsă decât altădată.

Gând - despre proces

Ce înfățișare ar fi avut istoria dacă Pilat ar fi amânat procesul lui Isus și nu L-ar fi condamnat la moarte?, să spunem, doar  sentință cu condamnare pe viată. Isus, cel care cunoscuse moartea clinică, acceptase procesul cu o sentință negativă, dar totuși, o sentință ce a schimbat tot cursul lumii, și, parcă, într-un mod obsesiv de corect din punct de vedere creștinesc. Claudia Procula, soția lui Pilat, a încercat să împiedice crucificarea lui Isus... Cum am fi arătat noi astăzi?

Gând

Singurul proiect care a schimbat cursul istoriei și-al oamenilor (proiect bazat pe un empirism utopic) este, proiectul mesianic!

Toamnă

Cutremurați-vă-n această toamnă
sub salcia fără nume,
sub cerul îmblânzit de exprimare,
în ziua-n care
toți vom plânge,
vom fugi pe străzi lugubre;

nori nu-și vor cere îndurare,
doar un cântec fără nume,
doar un cântec fără glas,
doar o ploaie a mai rămas,
doar o lacrimă și-un zâmbet;  

Gând

Să viețuiești într-o sferă care nu-ți oferă certitudine, ci doar calea spre neant; aceasta înseamnă mediocritate.

Gând

Nu mă pot împiedica să cred că Dumnezeu nu există!

Gând

Vulnerabilitatea femeilor este sinonimă cu prostia. Misoginism? Deloc!

Gând

Mircea Eliade spunea că „nici un creator nu este atât de mare ca să pună la îndemâna contemporanilor toate instrumentele de cunoaștere și contemplare a operei sale”. Brusc m-am gândit la creatorul suprem! Dumnezeu este și a fost contemporan în fiecare epocă. 

Gând

Dumnezeu este cel care l-a inventat pe om în singurătate!

Gând

Universul este doar un fragment din tot ceea ce pot gândi!

Gând

Dumnezeu este un creator plin de frustrări. Îngerii au fost prea puțini pentru a-i aduce slavă și mai ales, pentru a-l venera așa cum își dorește el; din lehamite și sardonism a creat o specie mult inferioară îngerilor știind că niciodată nu se vor putea revolta împotriva sa. Când Lucifer și-a dorit supremația, tot acel război a avut loc înaintea genezei. De aici deduc, că, omul a fost creat postbelic fiind pus la încercarea declinului vieții lui - a fi -. Cel omniprezent cunoștea cursul istoriei, dar din încăpățânare nu s-a putut abține. 

Gând

Mi-e dor de singurătatea din pântecele mamei. A trăi e prea mult pentru mine!

Gând

Din momentul în care ne-am născut ne plângem căderea-n lume. Acest gest ne arată regretul zămislirii noastre într-o lume mediocră, absentă; putem fi zămisliți dintr-o iubire care va apune, dintr-un viol sau din nedorință. Ce tragică-i venirea unei ființe umane! Mă tot gândesc la Adam și Eva; unul creat din țărână și celălalt dintr-un os; n-au plâns și n-au gesticulat nimic; s-au născut maturi, realiști, dar mai puțin înțelegători, vulnerabili chiar. Ei și-au cunoscut plânsul și mai bine spus, lacrimile, atunci când, ispitiți de un înger exilat, au devenit părtași istoriei noastre și mai ales, acestui prezent mizerabil.

O dragoste pierdută

Toamnei mele

Te văd renăscând în singurătate din propria ta cenușă
și rugul pe care te mistui,
este dreptul tău la dragoste, la amor, la tine, la sfârșit
și acest triumf este un sacrificiu.
Dacă aș privi într-o epocă îndepărtată
și mi-aș aduce aminte de o singură vorbă a lui Platon
„dacă am fi zei, n-am cunoaște iubirea”,
pe când noi, muritori, singuri din fire ne-am sinucide. Nu-i anost!
Mi-e dor de cele trei zile cu tine,
de 29 septembrie -pentru că se apropie-,
de nebunia ta, de zeii pe care-I aduceam în vorbă,
de cei ce ne-au învățat să tăcem, de plânsul nostru sinonimic,
de paradisul mâinilor noastre, de prezența înflorită din ruina cuvintelor noastre,
de imaginea ta în fața singurătății mele,
de noi ascultându-l pe Chopin,
de tot, de toate, de toamnă...
Zădărnicie fără tine, fără mine în gândul tău.

Aș vrea să mă privesc într-o fântână
și conturul pe care-l zăresc să fie al tău și tot el, conturul,
să-mi fie propriul meu mormânt.
Nu a venit toamna, nici iarna,
dar mă simt ofilit, apus, smuls și singur;
vei citi aceste rânduri și-mi vei spune:

„N-ai văzut că din mine zvâcnea un sânge plin de speranță?
Niciodată nu-i prea târziu pentru iubire; un gând te putea face fericit;
gândul că eu exist, că sunt a ta, doar a ta și cu o simplă privire
îți fredonam prezentul, dar ai preferat să te strivești precum Oedip
și acuma cauți o speranță în bezna prin care bântui de-un veac,
parcă din naștere,
în loc să te fi prăbușit în brațele mele
așa cum Icar s-a prăbușit în brațele lui Anteu.
Eram pentru tine o artă, o Afrodită cu buzele sărate de apa mării
și-mi câștigasem dreptul la dragoste prin tine,
prin prezența ta nebună și parcă, neobosită.
Din noi n-a mai rămas nimic decât un vid plin de orgoliu,
parcă, născut din spuma valurilor
și suntem răpuși cu prudența unei clepsidre.
Totul e neant, pur, frenetic de melodios
în umbra unei absențe aride, în vacarmul celei mai deplorabile decizii.
Vezi, Marius, ți-am spus că-mi vei scrie cu sete,
cu pofta unui virgin, cu durerea unui olog,
cu plânsul unui copil;
iubirea-i catedrala credincioșilor în nemurire; noi am murit
și ne golim zadarnic; Marius, fugim unul de celălalt,
dar existăm în trecutul fiecăruia, acolo
de unde nu mai putem alunga prezența noastră și nu-mi pare rău,
dar freamătă durerea în viitor
și-n gând fără tine; ce urât e totul și pustiu și
buzele-mi amorțesc rostindu-ți numele în fiecare
clipă a zilei, în fiecare poezie scrisă în gândul meu;
Trăiesc din precauții inutile, din lehamite și aș vrea să ascult glasul unei mări pustii,
absente în singurătatea pentru care, doar tu, Marius ești vinovat, complice...
Ești atât de departe, încât, nimeni nu te mai poate ajunge!” 

Gând

Orgoliul este o ramură a prostiei! - Epitaf

Gând

Ludwig Wittgenstein spunea în Despre certitudine: Cum ar sta lucrurile dacă s-ar înlocui în propoziţiile lui Moore Ştiu cu Am convingerea de nezdruncinat? Eu zic: Ştiu că Dumnezeu nu există sau Am convingerea de nezdruncinat că Dumnezeu este marele absent.

Gând

Din momentul în care m-am zămislit, din fire, am început să-mi clădesc amintiri. Cu o amintire, cu un trecut, devii din ce în ce mai greu, mai dificil și nu-ți rămâne decât să accepți povara unei vieți, poate, neacceptate.

Bântuit de îndoieli

Rătăcesc într-o tulburare prezentă,
într-un delir elin,
într-un anotimp în care mă aflu,
într-un decor numit meschin.

Sunt propria-mi rană care sângerează,
într-un neant numit destin,
suprem şi dureros păşesc în zare,
în rătăcirea ce mă duce în abis.

Gând

Revenit acasă din Sankt Margarethen cu o stare de neuitat. Plâng și scriu, plâng și scriu... Ce ne-am face, noi oamenii, dacă n-am mai avea lacrimi? Eu, dacă nu plâng, nu pot compune ceva. Fără lacrimi aș fi fost ca un deșert fără nisip, ca o mare secată, ca un trup fără organe, ca un tenor mut, ca o mamă fără prunc, ca o toamnă fără ploaie, ca o bibliotecă fără cărți...

Singurătate funerară

Fiecare cuvânt e un
posibil viitor catren;
un început,
un nou sfârșit;
o operă,
un gând,
o ploaie...

Ne risipim în timpul zilei
ca marea ce sărută țărmul,
ca spuma albă rătăcită-n
singurătate sau preistorie și
ne apropiem de moarte
cu fiecare noapte,
cu fiecare zi
și plângem, zâmbim, oftăm,
chiulim;

timpul nu ne iartă,
nu-i milos, nu-i darnic,
nici mofturos,
nici zburdalnic...

și-n singurătate devenim mai păcătoși,
mai demni de adevăr
și revoltați împotriva morții
ne sinucidem sfidând
melancolic viața
mediocră... sau profundă...

Mă-ntorc în nebunie,
în vuiet monoton,
singurătate nepătrunsă
de chinul adevăr.

Gând

Cu ce drept nu mă îndoiesc eu de existența Demiurgului?

Gând

Dumnezeu nu există - cum există de exemplu...

Gând

Dumnezeu e ateu!

De ieri și până astăzi ne-am dezvoltat deplorabil. Omul și-a zdrobit semenii, omul este mizantrop, omul este teist și ateist. Dumnezeu nu plânge pentru ceea ce suntem -Genesa 3:22 - Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”- și mai ales că am ajuns ceea ce suntem; lacrimile-I sunt destinate neputinței; atât a putut!

Gând

Când plângi fără motiv, nu plângi pentru că n-ai înțeles ceva, ci plângi pentru că ai înțeles totul!

Gând

Durerea-i ca un început, ca o geneză, ca o facere în ființa noastră. Din durere se naște o poezie, un om, un animal... Tot ceea ce a fost și va fi se va naște și a fost născut din durere și suferință. Mă gândesc la Dumnezeu ce a putut simți atunci când a creat totul! 

Gând

Ascult simfonia compusă de plânsul norilor!

Gând

În contemporan, astăzi sau ieri, prezența supremă și solitară se află în Univers și Dumnezeu; singurii singuri rămași în vreme!

Gând

 Aș fi fost mult mai uman dacă n-aș fi fost chinuit de nevoia adevărului, de nevoia certitudinii, de stabilitate; mă văd înconjurat de îndoială, eroare și incertitudine!

Magdalena

Toamnei mele

Iubirea este o pândă,
o așteptare zadarnică
fără final,
fără regăsire,
fără tine,
fără noi...

Gând

Răzvan - Mihai Enachev, unul dintre cei care a avut tăria să-L sfideze pe Dumnzeu!

Gând

Când citeşti cu voce tare într-un parc şi iloţii te privesc cu un ochi critic, atunci, pe moment, nu mai faci parte din epocă.

Gând

„Pentru mojoritate, Dumnezeu este doar un simplu viciu!”

Entorsă

Voi chema din andâncul
îndoielii mele
abisul străfulgerat
de nuanța instinctului,

visele tremurânde
în contemporaneitatea
tristeții mele,
în sufletu-mi uscat
de putreziciunea
cuvintelor voastre
atât de mate și,
atât de imperiale
sub amurgul
prezenței voastre
inutile.

Gând

„Ce a făcut Dumnezeu înainte de a crea totul? A tăcut! Înainte de Geneza, liniștea a fost suverană!”

Gând

„Sunt un narcisist imbecil prin existență!”

Prăbușirea lui Icar - poezie aflată în deriva mării Egee -

celui pe care l-am cunoscut cândva, Răzvan - Mihai Enachev

Am dăruit lumii ceea ce

am mai pur în ființă.

V-am dăruit și ștreangul

ce-mi dorea-nfrățirea;

vi l-am dăruit pentru

a nu pleca neîntrebat;

timpul ne ucide

precum ștreangul ce vi l-am dat;

timpul nu iubește nici viitorul

nici gloria, nici fanteziile;

timpul ne separă în vreme

și divorțăm de viață consumați,

supuși, situați în nebunia acestei lumi

pierdute-n paradisul terestru...

Plânsul este forma empirică

a fiecărei ființe!

Plânsul este consum, zădărnicie

sau apus…

… poate fi și-un început...

„Cum îndrăznesc să plâng în fața lumii?”

„Pășind!”

Surzesc la fiecare pas creat în contemporan,

în această lume tragică a naivității,

a neputinței infidele sau... fidele;

și-mi reproșez zădărnicia

agonică în acest calvar

numit viață și-n acest

labirint uitat de Demiurg...

Sunt eu, ești tu, suntem noi,

noi doi și-atât!

Ce vis prelung transformat

într-un evantai de nevroze

ce-mi desface aripile icarice

într-un târziu numit ființă,

într-un târziu numit copilărie,

într-un târziu numit târziu;

Extaz de nebunie,

de dispariție și de gând,

extaz de cer albastru,

de plumb sau de nebun.

Singur printre prieteni

mi-am rătăcit delirul

cu eul ce mă-ndeamnă

vă mint că-s fericit

și scârba ce mă-ndeamnă

să părăsesc  tărâmul,

să zbor spre lumea-n care

se plânge în delir.

Gând

„Plânsul este forma empirică a fiecărei ființe!”

Gând extras din ultima poezie.

Gând

Ați plecat afară și n-ați înțeles ceva din comportamentul occidentalilor. V-ați întors mai infatuați și mai proști decât atunci când v-ați părăsit țara.

Metastază

Ce-i rațiunea pentru care citim
și scriem cărți?
Citim Odiseea pentru a înțelege iubirea,
citim poeți pentru a înțelege gânduri,
stări și fapte estompate.
Citim oameni ce provin din
și sfârșesc în praf
dar între timp
putem savura un pahar de vin
cu Omar Khayyam;
putem asculta Bach, Chopin, sau Bizet,
sau Verdi
dar suntem incapabili să privim
în zădărnicia existenței noastre,
să ne minunăm în seninătatea oboselii,
în singurătatea și beatitudinea
decăderii noastre,
chinuiți de vreme, de timp, de ploi și,
uitați de toți în locul nostru putred de vise,
de frumos, de plâns și dor...

Ce-i rațiunea pentru care citim
și scriem cărți?
Singurătatea aflată în metastază!

Gând

„Omul contemporan nu mai gândește asupra cuvintelor rostite de gura lui. Se vorbește fără rost, fără chintesență; cuvintele și-au pierdut umbra.”

Destrămare frapantă

În supusa-mi tristă stare,
de gând, oftat și timp pierdut;
privesc printre cuvinte, note muzicale,
rătăciri senzuale și delir!

Plângând în stenice raze solare,
sub cerul limpede și trist;
un cântec ubuit de voci senzuale,
de dragoste, amor și chin succint!

Gând

„Perioada unei fericiri: 18 martie 2013 - 14 mai a.c.. Cât declin am putut arunca spre o existență inefabilă și o neînțelegere pe care n-am s-o pot înțelege vreodată.”

Despre omul dispărut

Se dedică omului din scrisori - Toamnei mele

Ai fost înghițită de beznă
în timp ce adevărul devenise sălbatic
și tu,
într-un vis te-ai restrâns,
într-o notă muzicală...
Vai, ce sunet;
vai, ce cântec...
Ne-am înțepenit la gura cuvântului,
între patru pereți, între patru poteci;
și mă gândeam la cei plecați,
la cei uitați în plâns,
în lacrimi și-n oftat...

Mi-e greu să te știu departe,
să te simt „Punct” de Anemone Latzina,
„ca un cufăr pașnic, de treabă,
prăfuit și maron” sau să te știu
„gâtlej în ștreangul de colo`colo”.
Mi-e teamă că n-am să te mai văd
în viitorul nătâng al vremii, al amurgului
grăbit spre moarte,
fără un înțeles anume,
fără nume,
fără ume,
fără me sau,
fără e...
Cântecul singurătății noastre
s-a pierdut în poezie,
s-a pierdut în vetusta amintire,
în noi, în ploi și-n lume.

Gând

„Dacă toate ceasurile din lume ar dispărea, ar fi inutil; ticăitul discret al timpului nu se va opri vreodată!”

Gând

„Sunt omul care a disturs alți oameni!”

Gând

„Dacă Cioran m-ar fi cunoscut aș fi fost, poate, cea mai mare întâlnire a domniei sale; cu siguranță aș fi făcut parte din „Antologia portretului”.

Gând

„Viața: un război pe un front pe care nu-l voi câștiga vreodată!”

Gând

Nici astăzi nu mă pot împăca cu misterul dispariției mele, nici cel al separării. Norman Manea spunea undeva: „acesta poate fi un exercițiu pregătitor de adaptare la inevitabil.” Mă simt vinovat pentru vidul dintre noi.   

Gând

„Nu mi-e teamă de moarte cum mi-e teamă de viitor. Viitor, inevitabil, înseamnă moarte.”

Zădărnicie

Încerc în dragoste cu patos
să m-agăț de tine, toamnă;
sub cerul înstelat de gânduri,
cu Bach, cu mine... singurătate!

Gând

„Cum ar fi arătat lumea de astăzi și mai ales istoria dacă omul n-ar fi început catastrofal prezența lui în Eden?”

Îmbrățișez fiecare cuvânt al acestei poezii

Toamnei mele

Chiar dacă viața îmi e un spectacol lipsit de sens
și sunt rodul unei întâmplări, un nimic,
un simplu „eu”, un simplu „tu”.
Chiar dacă nebunia mă va sufoca în dezechilibru,
chiar de-ar fi să te pierd
aș asculta absolutul, adică Bach, adică moartea
și-n drumul meu aș păși cu pași mărunți, tăcuți...
Ce dor mi-e de tine, de noi, de plimbarea noastră
pe malul fluviului Volga,
ce dor mi-e de mersul tău,
de mâna ta ce poate îmbrățișa Podișul Valdai,
de vocea ta, de nuditatea ta...
 
Aș vrea să te iubesc sub privirile oamenilor,
să te strâng la piept, să te sărut;
aș vrea ca timpul să mai stea o clipă,
să nu murim, să nu murim;
aș vrea să cred că ești reîncarnarea Evei,
cu frumusețea ta, cu gingășia ta
și tu, tu ești singura scuză a vieții,
singurul motiv, singura manifestare...

Gând

„În timp ce alții caută gloria prin erotism, eu, tot ceea ce fac și văd e o nemulțumire. Cu siguranță sunt cel mai nebun și meschin om de pe pârciul acesta de planetă. Cioran spunea undeva: omul care triumfă, în schimb, e acela care nu vede nimic decât propriul său scop.”

Gând

„Trăiesc într-un prezent veșnic, un prezent fără un rost, fără un țel în mizeria asta numită „viață”.”

Gând

„Spre moarte voi păși în fericirea singurătății!”

Gând

„Te voi ierta pentru că mi-ai oferit viață!”

Izolarea mea în lume

Am coborât în adâncimile vieții,
în pasul creat din chin și dor;
mă tem de moarte și de tine,
fiindcă o simt și plâng în dor.

Un cântec trist se mai aude,
un foșnet vid de călător,
pierdut printre părinți și rude,
printre cuvinte, timp și stări.

De-ar fi să mor în aste clipe,
de-ar fi să plec în pași grăbiți;
sunt singur și grăbit în astă lume,
singur voi păși în asfințit.

Gând

„Nimeni nu-i imun în fața morții.”

Freamătul durerii

Ar fi trebuit să procedez precum Paris;
să vin să te răpesc
și-n urma noastră
să ia naștere un război fără final.
Credeam că mi-ai fost promisă de un zeu
și mai credeam că sunt eternul,
iubirea, dragostea și viața.
Ce greșit m-am strecurat în destin,
în destinul pecetluit de groază,
de frică și de plâns;
o, ce vuiet se aude,
ce mântuiri melancolice
au distrus văzduhul,
ce cuvinte m-au sugrumat în noapte
și-n beția cuvintelor tale,
am stat de vorba cu zefirul.

Unde ești? ...
Ce faci? ...
Vai, ce toamnă destinată singurătății,
ce trup slugarnic în iubire,
ce privire rătăcită-n valurile Dunării,
ce ropot scurt de ploaie s-a iscat uitării,
ce prezență efemeră, ce estompare întrebătoare;
... n-a fost decât un searbăd început.

Unde ne sunt pașii, cuvintele, scrisorile? ...
Unde-i lumea creată de atingerea noastră,
sărutul, buzele și carnea,
amintirile, trecutul, prezentul și viitorul? ...
Vai, ce chin se iscă, ce durere s-a născut în tine
și în mine, în noi...

Mi-e teamă de timp,
de disecarea lăuntrică ce-a născut cuvântul,
poezia, 29 septembrie,
satisfacția dezechilibrului și
confortabilitatea propriei mele sinucideri.
Să nu crezi că voi pleca fără voia mea,
să nu crezi că tot ceea ce-ți este țesut
va fi țesut pentru multă vreme;
să nu mai crezi în contemporan,
în tine și-n ceea ce spui
pentru că-ntr-o zi vei dispărea și tu ca mine.

Gând

„Cu toții suntem niște eroi în viață, niște cadavre ce trăiesc prin iluzie, niște leșuri verticale ce trăiesc prin suferință! Astăzi, e acea zi în care mi-aș dori să dispar pentru totdeauna, dar nu am curajul s-o fac.”

Gând

8 aprilie. „Astăzi este ziua în care lumea ar trebui să tacă, să nu scoată niciun cuvânt!”

Gând

„În România supraviețuiește o specie de civilizație naivă!”

Victima năruirii timpului

În primăvăraticul zefir al uitării,
în groaza degradării dintre noi;
noi, iubito suntem taina
unei lumi apuse peste noi!

Știi tu oare cine suntem?,
ce plăcere, ce durere ne-a unit?,
dar uităm că suntem  taina
unei lumi apuse peste noi!  

Gând

„România: o țară care se prăbușește pe zi ce trece!”

Un ropot scurt de ploaie

Pe un peron în miez de zi sau noapte,
pe un peron mai singur decât noi,
pe un peron
priveam îngândurat cum pleci în noapte,
pe un peron
priveam amurgul ce se lasă-n doi.
Un ultim tren,
ultim vagon,
ultimă scară,
spre tine voi veni să te iubesc,
pe malul Dunării ne-om săruta în seară
când Dunărea va plânge între noi.

Și-n camera pustie fără tencuială
cresc patru lumânări ce-au fost cândva de ceară -
cresc ca nopțile de toamnă...

patru flăcări se destramă!...

M-ai așteptat cu o căldură tropicală,
cântând sau fredonând un vers,
cântând și îngropând toți zeii,
cântând abisul ce se lasă peste noi.

Dă-mi tot ce crezi ca nu se poate da,
dă-mi starea ta, durerea, chiar și vocea;
dă-mi tot ce-nseamnă povara ta,
dă-mi boala, rizomul, suferința.

De-ar fi să bată clopote de aur,
pe străzi pustii ne vom plimba zâmbind,
la brațul meu tu vei păși bizar și poate
îmi vei cânta frumosul îngropat aici.

Nu știu ce valuri ne sugrumă,
de mare, fluviu sau de râu,
dar știu că tu îmi vei cânta iertarea,
iertarea nopților ce le-am pierdut demult...

Ce-ar fi să ne mai întâlnim odată?,
să ne iubim, să plângem, să dormim;
sunt scepticul iubit c-o lacrimă amară...

adu-ți aminte unde ne-am iubit chiar prima oară!  

Gând

„Un om înțelept sădește un arbore, un prost îl înlătură.” 

Gând

„Capitalismul: înclinație spre desfrâu!”

Gând

„După o perioadă de viețuire, onorifică sau nu, cu toții mă veți uita; atunci înseamnă că mi-am atins supremația singurătății mele.”

Trecătorul

Sunt cel ce pleacă,
cel ce n-a fost niciodată,
cel elegiac al sfârșitului,
cel ce-a cunoscut eșecul în astă viață.

Imaginar

Singurătatea este o formă a iubirii,
un abis lăuntric, nerostit,
o lume-n care nu-i ușor să rămâi neutru,
o lume-n care totul e absurd.

Șoapta singurătății

Privesc cerul în tăcere,
din umbră,
așa cum Euripide privea
marea din grotă
și mă prăbușeam în pragul infernului,
al durerii, al regretului.
Aș vrea să fiu supremul filosof,
cel ce tace, cel ce plânge fără motiv,
cel ce ajunge la tăcerea absolută,
cel ce a picat de pe singurul piedestal
clădit în mijloc de toamnă;
mă întreb: cine sunt?, ce vârstă am?,
și ce caut aici?
De ce m-am oprit în fața suferinței,
ca și cum ar fi fost pentru prima dată?

Rostul singurătății

Mai am un gând
și câteva cuvinte;
cum să-mi clădesc din ele o poezie
și-un vis unde să stau să-l aștept?,
și cum să cred că în urma mea
nu există decât un șir lung de clipe
care nu mi-au dat nimic pentru viitor?
Urmăresc trist un nor pal,
o rază de soare ce plânge,
o voce ce-mi cântă cald și-i
îngenunchiază pe toți profanii,
o duioșie a unui cer plăpând
ce-mi reamintește de durere,
de singurătate și de plâns,
de Zweig când afirma
„istoria este nedreaptă pentru cei învinși”,
de nopți nedormite,
de destinul ce se află într-o aripă amară,
de Van Gogh, pentru că nu a ajuns pe steaua la care a visat,
de tine
și de această poezie efemeră;  
singura dreptate care a rămas! 

Nebunie

De-aș putea sfârși precum Nerval

în vântul ce adie abisal,

în groaza tristelor tăceri morbide,

în fața unui cer casant.

De-aș înnebuni ca Nietzsche

sub norii infernali ce n-au apus,

un cântec trist, delir și suferință

în profeția singurătății de acum. 

 

Supraviețuirea unui seism

Mi-aș dori să mă retrag

precum Montaigne,

într-o bibliotecă,

la etajul al doilea al unui turn

și să reflectez asupra operei mele;

Doamne, e timpul să plâng!

Toamna a fost mare,

frenetică și solitară,

tristă, sardonică

și cel singur - adică eu -

va fi singur multă vreme

și va plânge,

va plânge multă vreme

înecat în lacrimile unei toamne

apuse pentru o veșnicie dureorasă.

Gând

„Singurătatea: e tot ce a fost, ce este și ce va fi.”

Gând

„Tot ceea ce am făcut până astăzi, totul, absolut totul a fost inutil!”

Gând

„Scepticii, cu toții se vor duce în infern, iar misticii, nu toți vor vedea împărăția!”

Gând

„Ce greșeală fatală să te zămislești!”

Iubita mea

Iubita mea, ți-am cumpărat un munte,
în dragoste cu-atât de grele vremuri;

iubita mea, ți-am cumpărat și luna,
o lună grea ce plânge în amurg;

iubita mea, ți-am cumpărat și marea,
o mare veche, tristă de mii de ani;

iubita mea, ți-am cumpărat pământul,
cu bogății și lacrimi l-am cumpărat;

iubita mea, voi cumpăra și timpul,
timpul nedrept ce-a ocolit pe cel trudit;

iubita mea, ți-am cumpărat un munte!

Iubita mea, aceste lucruri, toate,
am uitat să ți le dau.

Gând

Unui anotimp

„Existența ta zămislește durerea viețuirii mele!”

Gând - distih -

„Pășesc împiedicat până la tine,
mimând o fericire ce nu-mi mai aparține!”

Ultima noapte de dragoste

În plin amurg noi ne iubeam,
amor duios, amor frenetic;
în plin amurg ne mângâiam,
amor duios, amor frenetic.

Glasul durerii

Ești frumusețe efemeră și uitată
sub bolta cerului pustiu și mut,
privesc utopic spre viața mea murdară,
spre gândul separării din amurg.

Nopți pierdute-n gânduri fără tine,
nopți înlăcrimate într-un amurg pierdut;
pe drumuri lungi si vechi, bătătorite
te-am tot strigat, filomelă de apus.

Glasul tău spre ceruri se înalță,
spre zări de umbre, suspin și strig:
„Iubirea mea, ești totul într-o lume moartă!”
ești chin și dragoste, mângâiere și suspin!

Gând

„Dumnezeu asculta J. S. Bach atunci când l-a creat pe om!”

Gând

„Pentru a-ți păstra amintirile, trebuie să te sacrifici singurătății!”

Gând

„Chintesența trupului? Sufletul!
Mi-aș dori să fiu lipsit de trup și să mă pot folosi doar de ceea ce este esențail; sufletul.”

Gând

„Toate poeziile mele sunt zămislite din dureri, din zona cea mai îndepărtată a ființei mele!”

Gând

„Sinuciderea: poftă neîmplinită!”

Gând

Genesa 2 : 18 - Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”

„Adam, singurul om care a cunoscut cu adevărat singurătatea! E drept, singurătatea nu i-a fost respectată.”

Gândul zilei

„Fericirea se poate mima, nefericirea niciodată!”

Gândul zilei

„Când nu citești, nici să nu ai pretenția să poți înțelege ceea ce se petrece în jurul tău!”

Gândul zilei - distih -

„Toți înșală și se înșală pe-acest drum uitat demult,
autopsia din scrisoare mi-a apus subit și plâng!”