Această ramură a tristeţii

Această ramură a tristeţii
a cărui urmă peste noi
de ieri, de azi mă tot sugrumă
mă face lent, mă face mort.

Această ramură a tristeţii
ce-i duh din mine jovial,
umbrit pământ de astă lume
umbrit de somnul inuman.

Umbrit de somnul inuman
a cărui trai piedestal,
mă tot frământă universul
sufletu-mi e inuman.

Umbrit de somnul inuman
mă tot târăsc văzându-mi chipul
din tot ce fac e inuman,
mă tot scârbesc privindu-mi chipul.

Mă tot scârbesc privindu-mi chipul
uitându-mă mă-ntreb zâmbind;
eşti tu oare gând poetic?
ochi ce plângi la nesfârşit?

Mă tot scârbesc privindu-mi chipul
şi-am să plec prin ploi şi vis,
n-am să vin să-ţi tulbur visul
cântul meu, un cânt tăcut.