Prin tărâm grăbit

fetei cu părul lung de culoarea morcovului

mă uitam la ea și-mi spuneam:
sigur e dintr-un concert de Oboi,
de Tomaso Albinoni.
părul ei mi-aduce aminte de fiecare toamnă,
de sfârșitul ei, al toamnei
și nu-ndrăznesc să-i flutur
câteva cuvinte s-o-mpietresc
ca pe soția lui Lot,
deși, ce femeie s-ar mai
împietri la spusele unui bărbat?
astăzi poți asculta Bach sau Albinoni
și ești declarat nebun.
Era ca o lumină tăcută,
parcă, aprinsă pentru prima dată,
dar spre lăsarea amurgului
între mine și ea se puteau zări
drumuri cu înserări triste
și întunecimea dintre mine și ea
era nesfârșită.
nu aveam nicio amintire privindu-i forma,
dar aș fi pătruns la umbra ei deschis
și aș uita tot ceea ce ar fi fost de uitat.
vedeam eu însumi și parcă n-aș fi crezut
că-n față mi-e mormântul și nu mă tem;
cum să fugi de-o toamnă așa pătrunsă,
să-ți vezi mormântul, să nu te temi?