Un ropot scurt de ploaie

Pe un peron în miez de zi sau noapte,
pe un peron mai singur decât noi,
pe un peron
priveam îngândurat cum pleci în noapte,
pe un peron
priveam amurgul ce se lasă-n doi.
Un ultim tren,
ultim vagon,
ultimă scară,
spre tine voi veni să te iubesc,
pe malul Dunării ne-om săruta în seară
când Dunărea va plânge între noi.

Și-n camera pustie fără tencuială
cresc patru lumânări ce-au fost cândva de ceară -
cresc ca nopțile de toamnă...

patru flăcări se destramă!...

M-ai așteptat cu o căldură tropicală,
cântând sau fredonând un vers,
cântând și îngropând toți zeii,
cântând abisul ce se lasă peste noi.

Dă-mi tot ce crezi ca nu se poate da,
dă-mi starea ta, durerea, chiar și vocea;
dă-mi tot ce-nseamnă povara ta,
dă-mi boala, rizomul, suferința.

De-ar fi să bată clopote de aur,
pe străzi pustii ne vom plimba zâmbind,
la brațul meu tu vei păși bizar și poate
îmi vei cânta frumosul îngropat aici.

Nu știu ce valuri ne sugrumă,
de mare, fluviu sau de râu,
dar știu că tu îmi vei cânta iertarea,
iertarea nopților ce le-am pierdut demult...

Ce-ar fi să ne mai întâlnim odată?,
să ne iubim, să plângem, să dormim;
sunt scepticul iubit c-o lacrimă amară...

adu-ți aminte unde ne-am iubit chiar prima oară!